Rugăciunea este, înainte de toate, o întâlnire personală cu Dumnezeu. Poate că în anumite ocazii, destul de neclar, vom fi conştienţi de dumnezeiasca prezenţă. Însă există momente în care nu putem să-I stăm dinainte decât printr-un act de credinţă – fără ca prezenţa-I să ne fie în vreun fel sesizabilă. Dar ceea ce contează nu este măsura conştientizării pe care o avem față de prezenţa Lui, care face posibilă şi rodnică această întâlnire. Trebuie alte condiţii, dintre care cea mai importantă este aceea ca persoana care se roagă să fie… adevărată! În viaţa socială, personalitatea noastră prezintă faţete diferite. Aceeaşi persoană apare într-un fel într-un anumit cadru şi cu totul diferită în altul, autoritară când este în situaţia de a conduce, supusă în viaţa conjugală şi, iarăşi, diferită în mijlocul prietenilor. Tot omul este complex, însă niciuna dintre aceste personalităţi false şi parţial adevărate nu este reala noastră fiinţă, cea care este capabilă să stea în numele nostru dinaintea lui Dumnezeu. Aceasta ne slăbeşte rugăciunea, creează în noi o inimă, o minte, o voinţă împărţite. Aşa cum spune Polonius în Hamlet: „ Fii adevărat faţă de tine însuţi şi va urma, precum noaptea urmează ziua, că tu nu vei putea fi fals faţă de cineva”.

Să descoperi ceea ce eşti în realitate, în mijlocul şi dincolo de aceste false personalităţi, nu este o sarcină uşoară. Atât de puţini avem obiceiul de a fi noi înşine, încât ni se pare aproape cu neputinţă de a şti de unde să ne începem căutarea. Ştim cu toţii că sunt momente în care ne apropiem de această fiinţă adevărată; ar trebui să reperăm şi să analizăm cu grijă aceste momente pentru a descoperi în chip aproximativ ceea ce suntem în realitate. Ceea ce face în general atât de grea descoperirea adevărului despre noi înşine este vanitatea noastră, dar şi felul în care ea ne determină comportamentul. Vanitatea constă în a te lăuda cu lucruri lipsite de valoare şi a face să depindă judecata despre noi – şi, prin urmare, toată atitudinea noastră faţă de viaţă – de părerea oamenilor care nu au nicio calitate de a apăsa astfel asupră-ne; este o stare de dependenţă faţă de reacţiile altuia la propria noastră personalitate. (…)

Umilirea este una dintre căile prin care putem uita vanitatea însă, dacă nu este acceptată de bunăvoie, alimentându-ne iubirea de sine, ea poate să ne facă şi mai dependenţi de părerea celorlalţi. Ceea ce spun Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Isaac Sirul despre vanitate pare contradictoriu: pentru cel dintâi, singurul mod de a scăpa de vanitate este mândria, încrederea în sine; pentru celălalt, singura cale trece prin smerenie. Ambii îşi exprimă părerea într-un context dat, iar nu ca un adevăr absolut. Aceasta ne îngăduie să vedem ce au în comun cele două extreme – anume că, mândri sau smeriţi, să nu ne îngrijim de părerile omeneşti. În ambele cazuri, judecata oamenilor este respinsă. (…)

Celălalt remediu este smerenia. În chip fundamental, smerenia este atitudinea celui care se situează sub privirea lui Dumnezeu precum un pământ oferit. Cuvântul umilinţă vine din latinescul humus, pământ fertil. Graniţa este acolo, nu o remarcăm, e de la sine înţeles, întotdeauna prezentă, destinată să fie călcată în picioare. Pământul este tăcut, ascuns, închis şi totuşi întotdeauna pregătit să primească sămânţa, gata să-i dea substanţă şi viaţă. Cu cât este mai jos, cu atât este mai rodnic, căci nu devine cu adevărat roditor decât atunci când primeşte toate reziduurile lumii. Este atât de jos, încât nimeni nu-l poate întina, înjosi, umili: a acceptat ultimul loc şi nu poate coborî mai jos. În această poziţie nimic nu poate tulbura seninătatea sufletului, pacea şi bucuria lui.

Sunt momente în care suntem sustraşi oricărei dependenţe faţă de reacţiile altuia; sunt cele ale profundei dureri sau ale bucuriei delirante. Când regele David dansa dinaintea chivotului (2 Regi 6, 14), mulţi oameni, printre care Mikal, fiica lui Saul, credeau că regele se comporta cu adevărat în chip indecent. Fără îndoială că zâmbeau sau îşi întorceau capetele, încurcaţi. Însă el era prea plin de bucurie ca să remarce aceasta. La fel este şi cu durerea. Când este autentică şi profundă, persoana devine adevărată. Îşi uită pozele şi atitudinile, iar acest aspect al suferinţei, a noastră sau cea a altuia, este preţios.

Dificultatea este că atunci când suntem cu adevărat noi înşine în bucurie sau în durere. Dispoziţia şi situaţia noastră nu ne îngăduie să ne observăm, să acordăm atenţie trăsăturilor personalităţii noastre care se manifestă atunci. Însă este un moment în care,  în mare măsură încă, ancoraţi în sentimentul nostru profund de a fi adevăraţi, suntem deja eliberaţi de extazul bucuriei sau al durerii – pentru a mai fi impresionaţi de contrastul dintre ceea ce suntem în acel moment şi ceea ce suntem de obicei. Atunci, ceea ce este în noi – profunzime şi superficialitate – ne apare limpede. Dacă suntem atenţi, dacă nu trecem, indiferenţi de la o stare de spirit la alta, omiţând să surprindem ceea ce se petrece în noi, putem învăţa progresiv să reţinem aceste trăsături caracteristice ale realităţii care ne-au apărut în timpul unei clipe.

Mulţi autori duhovniceşti spun că trebuie să căutăm să-L descoperim pe Hristos în noi. Hristos este Om desăvârşit, cu totul adevărat, iar noi putem observa ceea ce este adevărat în noi, descoperind faptul prin care-I semănăm. Sunt pasaje din Evanghelie împotriva cărora ne revoltăm şi altele în contact cu care inima ne arde în noi (Luca 24, 32). De căutăm pasajele care provoacă în noi revolta, precum cele pe care din toată inima le credem adevărate, vom descoperi deja cele două extreme din noi, pe scurt anti-Hristul şi Hristosul din noi. Trebuie să conştientizăm cele două tipuri de pasaje şi să ne concentrăm asupra celor care sunt aproape de inima noastră, căci putem afirma cu siguranţă că ele marchează cel puţin un punct în care Hristos şi noi suntem înrudiţi, un chip al lui Hristos. Însă nu este de ajuns să fim atinşi în mod afectiv, să dăm un deplin acord intelectual cutărui sau cutărui pasaj din Evanghelie; cuvintele lui Hristos trebuie să devină vii în noi. (…)

O persoană devenită realmente „adevărată” poate sta dinaintea lui Dumnezeu şi să-I ofere rugăciunea cu o atenţie absolută, cu inteligenţa, inima şi voinţa unificate într-un corp care răspunde întru totul imboldurilor sufleteşti. Însă, înainte de a fi atins o asemenea desăvârşire, putem totuşi să stăm în prezenţa lui Dumnezeu, conştienţi că nu suntem decât în parte adevăraţi. Putem să-I aducem tot ceea ce avem, însă în pocăinţă, mărturisind că suntem încă lipsiţi de adevăr şi că, prin urmare, suntem incapabili de unitate. În niciun moment din viaţa noastră, că suntem cu totul împărţiţi sau pe cale de unificare, nu suntem lipsiţi de posibilitatea de a sta dinaintea lui Dumnezeu. Din lipsa acestei unităţi complete care dă forţă şi putere rugăciunii noastre, putem să ne înfăţişăm în slăbiciunea noastră, conştienţi de aceasta şi gata să suportăm consecinţele.

Ambrozie de la Optina, unul dintre ultimii Stareţi ruşi, spunea într-o zi că două categorii de oameni vor fi mântuiţi: cei care păcătuiesc şi care sunt destul de puternici ca să se pocăiască şi cei care sunt prea slabi chiar pentru a se pocăi cu adevărat, însă care sunt gata, răbdători, cu smerenie şi bucurie să ducă toată povara consecinţelor păcatelor lor; în smerenia lor sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu. (…)

Nu trebuie să venim spre Dumnezeu pentrue a trăi diferite emoţii, nici pentru a cunoaşte o oarecare experienţă mistică. Nu trebuie să ne apropiem de El decât pentru a ne afla în prezenţa Lui, iar dacă El alege să ne-o facă sensibilă, fie lăudat, însă dacă alege să ne facă să experiem absenţa Lui, fie iarăşi lăudat căci, aşa după cum L-am văzut noi, este liber să Se apropie sau nu de noi. Este la fel de liber după cum noi suntem. Totuşi, atunci când nu căutăm prezenţa lui Dumnezeu înseamnă că suntem preocupaţi de alte lucruri care ne atrag mai mult decât El; în timp ce El, dacă nu-Şi manifestă prezenţa, este pentru că avem ceva de învăţat despre El şi despre noi înşine. Însă absenţa lui Dumnezeu pe care o putem percepe în rugăciunea noastră, sentimentul că El nu este acolo este, de asemenea, un element – şi un element important – al relaţiei.

Sentimentul nostru, al absenţei lui Dumnezeu, poate fi faptul voinţei Lui. Se poate să vrem să Îl dorim şi să învăţăm cât de preţioasă este prezenţa Lui, făcându-ne să experiem ceea ce înseamnă singurătatea absolută. Însă experierea noastră a absenţei lui Dumnezeu este adesea determinată de faptul că refuzăm şansa de a-I conştientiza prezenţa.

O femeie care practicase rugăciunea lui Iisus timp de paisprezece ani se plângea că nu a trăit niciodată sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Însă, când i s-a făcut remarca că vorbea tot timpul, a acceptat să stea în tăcere câteva zile. Şi atunci a conştientizat că Dumnezeu era acolo, că tăcerea care o înconjura nu era vidul, absenţa de zgomot şi de agitaţie, ci că această tăcere era locuită, că nu era ceva negativ, ci pozitiv, o prezenţă – prezenţa lui Dumnezeu Care Se făcea cunoscut ei, creând aceeaşi tăcere în ea. Şi ea a descoperit astfel că rugăciunea renăştea foarte firesc, însă nu mai era acest fel de zgomot discursiv care L-a împiedicat până atunci pe Dumnezeu de a Se face cunoscut.

Dacă am fi smeriţi sau măcar rezonabili, nu ne-am imagina că doar pentru faptul că am decis să ne rugăm vom cunoaşte din prima clipă experierea Sfântului Ioan al Crucii, a Sfintei Tereza sau a Sfântului Serafim de Sarov. Cu toate acestea, ceea ce dorim nu este întotdeauna să avem experienţa sfinţilor, ci să regăsim o anumită experienţă pe care noi înşine am cunoscut-o mai înainte; totuşi, această nostalgie a trecutului ne poate împiedica să pricepem ce s-ar prezenta astăzi ca foarte normal în calea noastră. Tot ce am putut trăi aparţine trecutului. Toate acestea sunt legate de ceea ce am fost ieri, nu de ceea ce suntem astăzi. Noi nu ne rugăm în vederea de a provoca nu ştiu ce experienţă desfătătoare, ci pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, oricare ar putea fi consecinţele, sau pentru a-I încredinţa ce avem să-I aducem şi să-L lăsăm să Se folosească de acestea după cum Îi va plăcea.

Să ne amintim şi de faptul că trebuie întotdeauna să ne apropiem de Dumnezeu ştiind că nu Îl cunoaştem. Cel spre Care trebuie să ne întoarcem este Dumnezeul tainic, misterios, Care Se descoperă după cum înţelege El. Ori de câte ori venim dinaintea Lui, nu ne aflăm în faţa unui Dumnezeu pe Care încă nu Îl cunoaştem. Trebuie să fim deschişi oricărei manifestări a Persoanei şi a prezenţei Lui.

Poate că am aflat multe despre Dumnezeu prin propria noastră experienţă, experienţa altora, scrierile sfinţilor, învăţătura Bisericii, mărturia Sfintei Scripturi. Poate ştim că este bun, smerit, că este foc mistuitor, că este Judecătorul nostru, Mântuitorul nostru şi multe alte lucruri iarăşi – însă trebuie să ne amintim că în fiecare moment poate să Se descopere aşa cum nu ni L-am înfăţişat niciodată, nici măcar în aceste categorii foarte generale. Trebuie să-I stăm dinainte cu cuviinţă şi să fim gata să întâlnim pe Cine vom întâlni, că este vorba de Dumnezeul Care ne este deja familiar sau de un Dumnezeu pe Care suntem incapabili să Îl recunoaştem. Poate că ne va face să presimţim Cine este El, însă acest fapt ar putea fi cu totul diferit de ceea ce aşteptăm noi. Sperăm să întâlnim un Iisus blând, compătimitor, iubitor şi vom întâlni un Dumnezeu Care judecă şi osândeşte şi Care refuză ca noi să ne apropiem de El în starea în care suntem. Sau atunci venim pocăiţi, aşteptând să fim respinşi şi aflăm compasiune. În toate etapele creşterii noastre, Dumnezeu ne este totodată cunoscut şi necunoscut. El Însuşi Se descoperă şi în această măsură Îl cunoaştem, însă nu Îl vom cunoaşte întru totul, întotdeauna va fi dumnezeiasca taină, un nucleu de taină pe care nu vom putea niciodată să îl pătrundem. (...)

Sfântul Atanasie spunea că urcuşul omului spre îndumnezeire începe chiar în momentul în care este creat. Încă din această clipă, Dumnezeu ne dă harul necreat care face posibilă unirea cu El. Din punct de vedere ortodox, nu există „om firesc” căruia să i se supraadauge harul. Primul cuvânt al lui Dumnezeu care ne-a scos din neant a fost primul nostru pas spre săvârşirea vocaţiei noastre care este ca Dumnezeu să fie toate în toţi şi ca noi să fim în El după cum El este întru noi.

Trebuie să ne aşteptăm să descoperim că ultimul pas al relaţiei noastre cu Dumnezeu este un act de pură veneraţie faţă de o taină în care nu putem pătrunde. Creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu de la an la an până la sfârşitul vieţii noastre şi vom continua să o facem toată veşnicia, fără a ajunge vreodată în acest punct în care am putea să spunem că, în sfârşit, cunoaştem tot ceea ce este de cunoscut despre Dumnezeu. Acest proces de descoperire treptată a lui Dumnezeu ne duce la aceea că ne situăm în fiecare moment având în urmă experierea noastră trecută şi dinaintea noastră taina Dumnezeului Ce poate fi cunoscut şi încă necunoscut. Puţinul pe care îl ştim despre Dumnezeu ne îngreunează faptul de a afla mai mult, căci ce e mult nu poate fi pur şi simplu adăugat la ceea ce este puţin, dat fiind faptul că fiecare întâlnire aduce o schimbare de perspectivă, astfel că ceea ce cunoaştem dinainte devine aproape fals la lumina a ceea ce ştim după aceea.

Aceasta este adevărat despre toată cunoaşterea pe care o dobândim. Fiecare zi ne învaţă ceva în domeniul ştiinţific sau literar, însă ştiinţa pe care am dobândit-o nu primeşte un sens decât pentru că ne duce până la limita dincolo de care rămâne încă ceva de descoperit. Dacă ne oprim pentru a repeta ceea ce ştim deja, ne pierdem timpul. Primul lucru de făcut, dacă vrem să Îl întâlnim pe Dumnezeul Cel adevărat în rugăciune, este astfel de a ne convinge că toată cunoştinţa dobândită mai înainte ne-a adus la faptul de a sta dinaintea Lui. Toate acestea sunt preţioase şi de folos însă, dacă nu mergem dincolo de ele, cunoaşterea noastră devine evanescentă, fantomatică, ea nu mai are viaţă adevărată. Este vorba despre o aducere aminte – ori nu se trăieşte din amintiri.

În relaţiile noastre cu celălalt, inevitabil, nu întoarcem decât o singură faţetă a personalităţii noastre spre o faţetă a personalităţii celuilalt. Acest fapt poate fi bun atunci când este un mijloc de a stabili contactul, însă devine rău dacă profităm de aceasta pentru a exploata slăbiciunea celuilalt. Şi lui Dumnezeu Îi arătăm faţeta care este mai apropiată de a Lui, partea de credincioşie sau de iubire. Însă trebuie să fim conştienţi de faptul că niciodată nu o faţetă a lui Dumnezeu întâlnim, ci pe Dumnezeu în întregime.

Când ne rugăm, sperăm că Dumnezeu va fi acolo ca cineva efectiv prezent şi că rugăciunea noastră va fi, dacă nu un dialog, cel puţin un discurs adresat cuiva care ne ascultă. Ne este teamă că nu simţim nicio prezenţă şi că avem impresia că vorbim în gol, nefiind nimeni de faţă ca să ne asculte, pentru a răspunde, pentru a se interesa de ceea ce spunem. Însă aceasta ar fi o impresie pur subiectivă. Dacă comparăm experienţa noastră a rugăciunii cu contactele noastre umane cele mai cotidiene, ştim bine că cineva poate asculta foarte atent ceea ce spunem şi că, totuși, putem avea sentimentul de a vorbi în zadar. Rugăciunea noastră ajunge întotdeauna la Dumnezeu, însă nu i se răspunde întotdeauna printr-un sentiment de bucurie sau de pace.

(Extras din Mitropolitul Antonie de Suroj, Rugăciunea vie)