Ridicarea Panaghiei, o practică liturgică cu semnificații deosebite

Pomenirea de obște a morților în sâmbăta dinaintea Duminicii înfricoșatei judecăți ne readuce în atenție întregul alai de rugăciuni și tradiții pe care Biserica Ortodoxă le săvârșește în memoria și pentru cei dragi  ai noștri strămutați la viața veșnică. Vă propun astăzi să ne reamintim de o rânduială mai specială și de simbolismul ei. Este vorba de ceea ce în cărțile de cult se numește „ridicarea Panaghiei pentru cei răposați”.

Potrivit Molitfelnicului, această slujbă se săvârșește la 40 de zile de la ziua decesului unui membru al Bisericii, odată cu săvârșirea pomenirii îndătinate la acest soroc când, după tradiție, cel răposat primește judecata particulară de la Hristos, Cel ce „stăpânește peste vii și peste morți” (Romani 14, 9), de la care nu se poate sustrage nimeni. În urma acesteia, Nemitarnicul Judecător va rândui, ce-i drept, provizoriu, sufletul celui decedat, până la a doua Sa venire. Despre această judecată, dar și despre ceea ce va să fie, Sfântul Pavel ne încredințează: „Noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată  a lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut în trup, ori bine ori rău” ( II Corinteni 5, 10). Așa se explică de ce pomenirile la 40 de zile sunt mai importante și Biserica îndeamnă la multe rugăciuni și milostenii pentru cel ce urmează a se înfățișa la prima judecată. Din șirul acestor demersuri speciale  se numără și  ritualul „ridicării Panaghiei”. Pentru această slujbă, pe lângă cele trebuincioase pomenirii obișnuite, mai trebuie pregătite un colac și o icoană a Maicii Domnului. După săvârșirea ritualului indicat, preotul ia colacul special pregătit și, însemnându-l cu semnul Sfintei Cruci rostește: „Întru cinstea și pomenirea Preabinecuvântatei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu, și pururea Fecioarei Maria, pentru ale cărei rugăciuni primește, Doamne, jertfa aceasta întru iertarea păcatelor adormitului robului Tău ( numele), pentru ca să i se ierte lui toată greșeala cea de voie și cea fără de voie”. Apoi taie o bucățică în formă de triunghi din colac, o așază pe icoana Născătoarei de Dumnezeu după un ritualul precizat apoi, ridicând părticica deasupra icoanei, preotul zice: „Mare este numele”, iar poporul răspunde: „al Preasfintei Treimi”. Îndată slujitorul, făcând semnul Crucii cu părticica deasupra icoanei, glăsuiește: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă”. Atunci cântărețul sau chiar întreaga asistență răspunde: „Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi”. Actul liturgic cu răspunsurile aferente se repetă de trei ori, iar la urmă preotul rostește o succintă rugăciune către Maica Domnului, după care se intonează imnul mariologic Cuvine-se cu adevărat. După acesta – sau chiar în timpul cântării – preotul împarte părticica scoasă și așezată pe icoana Născătoarei de Dumnezeu la toți cei prezenți, dar mai cu seamă la membrii familiei. Apoi, preotul  susține icoana pe orizontală și o leagănă cu toată asistența (așa cum se leagănă coliva în timpul cântării Veșnică pomenire…), iar cântărețul va intona două cântări: Cu sfinții odihnește… și Apărătoare Doamnă…, după care va urma binecuvântarea bucatelor și ofrandelor ce vor fi împărțite pentru cel răposat.

Este o rânduială deosebit de emoționată și, pentru ca s-i înțelegem scopul, trebuie să cunoaștem istoria acestei frumoase rânduieli. În primul rând, să amintim că etimologia cuvântului „panaghia”  înseamnă preasfânta, și se folosește în limbaj liturgic pentru exprimarea unui atribut al Sfintei Treimi: „preasfântă Treime”. În decursul evoluției limbajului liturgic, „panaghia” a fost și denumirea consacrată Născătoarei de Dumnezeu, exprimându-se prin aceasta tot un atribut al ei. Aceeași denumire a fost dată și presforei din care se scoate la Proscomidie mirida, în cinstea Maicii Domnului. În unele regiuni, în antichitatea creștină, arhiereii, din evlavie față de Maica Domnului, obișnuiau să poarte la piept un fragment din această miridă, simțind concret nevoia de a o avea însoțitoare pe Maica lui Hristos în călătoriile lor misionare. De aici s-a dezvoltat practica arhiereilor de a purta pe grumaz engolpionul ce o închipuie pe Născătoarea de Dumnezeu.

Originea „ridicării panaghiei” trebuie căutată chiar în primul secol creștin căci, după înălțarea cu trupul la Cer a Mântuitorului Hristos, la masa lor obștească, Apostolii obișnuiau să păstreze un loc în amintirea iubitului lor Învățător, unde așezau o bucată mare de pâine. După ce masa se săvârșea, unul dintre participanți lua pâinea ce-L închipuia pe Domnul și, ridicând-o în sus exclama: „mare este numele Preasfintei Treimi…, Doamne, Iisuse Hristoase,ajută-ne”. Apoi, bucata de pâine era împărțită între toți cei prezenți. Tradiția mai spune că la masa la care au stat după ce au înmormântat trupul Preacuratei Maria, împlinind aceeași rânduială, când au rostit cuvintele: „Mare este numele…”, în chip minunat li s-a arătat însăți Maica vieții, adresându-li-se cu aceleași îndemn al Fiului ei: „Bucurați-vă! Eu sunt cu voi în toate zilele”! Apostolii, înspăimântați, nu au mai rostit: Doamne, Iisuse Hristoase…, ci au exclamat: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne”. De atunci s-a îndătinat „ridicarea pâinii” în cinstea Maicii Domnului, devenind un pios omagiu adus necontenitei noastre proteguitoare. Dacă la început ritualul era legat de Sfânta Liturghie, în decursul vremii practica ridicării Panaghiei s-a extins din spațiul liturgic la cel al vieții cotidiene, însemnând acuta nevoie a credincioșilor de a o avea mereu aproape pe buna lor Maică. Sfântul Simeon al Tesalonicului, trăitor în veacurile XIV-XV, expune în scrierile sale liturgice ritualul „ridicării” în mai multe împrejurări: la dumnezeiasca Liturghie, în timpul Utreniei, la agapa fraților, la toate treburile și nevoile și în orice vreme când cineva are nevoie de ajutorul Preasfintei Maria. Mai târziu, evhologhioanele (Molitfelnicele) au specificat anumite nevoi concrete: la plecarea ori înapoierea dintr-o călătorie, în vreme de război, molime și altele. De aici rezultă fără tăgadă că rolul principal al ridicării Panaghiei era cinstirea și lauda Născătoarei de Dumnezeu, nebiruita ocrotitoare a credincioșilor, dar și pentru dobândirea preaputernicului ei ajutor în  momentele importante ale existenței lor. Așa după cum se scotea părticică  și se ridica în cinstea Maicii Preacurate la săvârșirea unor călătorii în lumea aceasta, s-a îndătinat să se facă ridicarea Panaghiei mai cu seamă în sprijinul călătoriei sufletului  de la pământ la cer, dar și ca o mulțumire adusă Preasfintei Treimi care, prin mijlocirile Fecioarei Maria, a rânduit împlinirea celor îndătinate. De aceea, părticica tăiată din colac are formă de  prismă triunghiulară – prin cele trei unghiuri ale fețelor arătându-se treimea Persoanelor, iar unitatea vârfului, însemnând unitatea Treimii. Chiar dacă  pâinea o scoatem și o ridicăm în cinstea Fecioarei Maria, prin  invocarea numelui ei aducem adorare lui Dumnezeu, Cel întreit în persoane, de vreme ce prin a ei sfântă naștere am cunoscut pe Unul din Treime.

În prezent, ridicarea Panaghiei se păstrează mai cu seamă în mediul monahal, nefiind legat numaidecât de pomenirea celor adormiți, ci de marile praznicele împărătești, cele închinate Maicii Domnului sau chiar de Liturghia duminicală. Însă, în lumea laică, acest act liturgic a rămas consacrat mai cu seamă pomenirii celor adormiți, cerut a fi săvârșit cu necurmata credință că mijlocirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ajută sufletele celor ce se înfățișează înaintea Dreptului Judecător.

Deci să rostim cu credință tare și noi: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă și celor dragi ai noștri, mutați la Cereștile locașuri, care așteaptă îndurările Tale cele de Maică”!  

De la același autor

Ultimele din categorie