Avva Isaia ne povăţuieşte să împlinim după puterile noastre cele de trebuinţă şi marea putere a Domnului nostru Iisus Hristos ne va ajuta... El ştie că omul deznădăjduieste şi de aceea i-a dăruit pocăinţa, în răstimpul întregii sale vieţi pământeşti. Pocăinţa puternică şi mântuitoare lucrează în noi până la ultima suflare. Minunate sunt roadele adevăratei pocăinţe!

Roadele adevăratei spovedanii se răsfrâng nu numai în sufletul celui ce se pocăieşte - şi în cer se face mare bucurie pentru un păcătos ce se pocăieşte (Lc. 15, 10). Îngerii se bucură, sfinţii se veselesc şi însuşi Dumnezeu se bucură, căci s-a aflat oaia cea pierdută, s-a aflat în preajma lui Dumnezeu, cea în care stă întipărit chipul împărătesc al lui Dumnezeu.

Prin spovedanie se şterg toate păcatele şi se dă păcătosului ce se pocăieşte izbânda dreptăţii. „Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut au dat” (In. 3, 16). Dacă Fiul lui Dumnezeu a primit să moară pentru vrăjmaşii săi, oare nu cu atât mai mult va da iertare de păcate şi veşnică desfătare celor ce s-au făcut fii ai lui Dumnezeu şi se pocăiesc de păcatele lor?

Să fii încredinţat că nici un păcat omenesc nu poate birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu - ajunge numai ca omul să spele prin pocăinţă răul săvârșit mai înainte. Căci iubitor de oameni fiind, Dumnezeu cunoaşte neputinţa neamului nostru, şi puterea patimilor, şi viclenia diavolului. De aceea, când oamenii cad în păcat, Dumnezeu îndelung-rabdă, aşteptându-i să se pocăiască. Faţă de cei ce i se mărturisesc și față de cei ce bunătatea sa o cer, El arată compătimire, ca pentru nişte neputincioşi, şi într-o clipă îi slobozeşte din pedeapsa lor şi le dăruieşte lucrurile bune gătite drepţilor. Multe sunt pildele ce ne încredinţează că toţi păcătoșii care îşi mărturisesc păcatele cu pocăinţă adâncă şi sinceră primesc de la Dumnezeu iertare deplină şi mântuire.

Nu dobândesc folos din spovedanie cei ce se mărturisesc fără simţire, rece, de formă. Spovedania de suprafaţă, rece şi fără vlagă nu este mântuitoare. Este nevoie de zdrobirea inimii, de plâns, de fierbinte părere de rău pentru că am făcut prieteşug cu diavolii şi ne-am certat cu Dumnezeu.

Atunci când Prorocul David a păcătuit greu înaintea lui Dumnezeu, a căutat o jertfă vrednică pentru răscumpărare, după ce a săvârşit marele său păcat. Şi nu a aflat altă jertfă mai bună decât smerenia, „inima zdrobită şi smerită” (Ps 50, 19).

Dacă și noi ne vom smeri, ne vom zdrobi inima şi ne vom spovedi neprefăcut, va fi cu neputinţă să nu simţim minunatele urmări ale pocăinţei, dintre care cea mai vădită este dulcea pace a cugetului şi dragostea fierbinte, înnoită, către Dumnezeu, ce încălzeşte inima de fericire.

(extras din Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 133-137)