Desăvârşirea statului naţional unitar român a marcat un moment cardinal şi pe planul spiritualităţii româneşti, ziua de 1 Decembrie purtând cu sine mărturia unui eveniment unic în felul său pentru Biserica Ortodoxă Română.

Biruinţa repurtată de neamul românesc în Decembrie 1918 era şi biruinţa Bisericii noastre strămoşeşti, şi aceasta din două motive:

• Ortodoxia românească nu a fost numai martoră a istoriei poporului român, ci, prin ierarhi, clerici, monahi şi credincioşi, ea a fost întotdeauna o participantă activă şi hotărâtă la actele fundamentale ale destinului nostru naţional.
• Grelele şi numeroasele pătimiri îndurate de credincioşii transilvăneni pe parcursul mai multor veacuri, pătimiri care au fost o neîntreruptă jertfă pentru păstrarea credinţei ortodoxe străbune, au fost acum răsplătite.

Proclamarea solemnă a unirii, la 1 Decembrie 1918, a fost privită de Biserica Ortodoxă Română drept „ziua învierii” obştii româneşti în România Mare. Făurirea statului naţional unitar român a avut o răsfrângere firească şi pe plan spiritual bisericesc, ea impunând uniformizarea şi organizarea sinodal-unitară a Bisericii Ortodoxe Române din toate provinciile româneşti sub conducerea Sfântului Sinod. În acelaşi timp, ea a creat, în spiritul Canonului 34 Apostolic (ce vorbeşte despre Biserica unei naţiuni, despre organizarea acesteia în strânsă legătură cu organizarea statală), şi premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române Autocefale la rangul de Patriarhie (1925).

Unic în istoria poporului român, prin amploarea şi semnificaţiile sale, evenimentul Marii Uniri nu a fost efectul unei întâmplări, al unei conjuncturi favorabile sau al unor înţelegeri la masa tratativelor, ci rezultatul firesc al luptei întregului neam românesc şi un act de profundă dreptate istorică.

(Pr. Alexandru M. Ioniță, „Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – 70 de ani de la făurirea statului național unitar român”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018, pp. 237-238)