Rugăciunea este dovada că sunt persoană rațională, că sunt după chipul lui Dumnezeu; este chezășia viitoarei mele îndumnezeiri și fericiri. Am fost zidit din nimic; sunt nimic înaintea lui Dumnezeu, Fiindcă nu am nimic al meu – însă eu, prin mila Lui, sunt persoană, am rațiune, inimă, voință liberă, iar în rațiunea și libertatea mea pot, prin întoarcerea inimii mele către El, să măresc treptat în mine însumi Împărăția Lui cea nesfârșită, să înmulțesc treptat, din ce în ce mai mult, în mine darurile Lui, să iau din El, ca dintr-un Izvor pururea curgător și niciodată secat, tot binele duhovnicesc și trupesc, dar mai ales duhovnicesc.

Rugăciunea îmi insuflă conștiința faptului că sunt chipul lui Dumnezeu, că atunci când sufletul meu este smerit și recunoscător față de El în voia sa cea liberă, atunci eu, înmulțind la nesfârșit darurile duhovnicești de la Dumnezeu, pot în acest chip să mă desăvârșesc la nesfârșit și să măresc la nesfârșit asemănarea mea cu Dumnezeu, fericirea mea cea cerească, pentru care am fost zidit.

O! Rugăciunea e semnul marelui preț pe care îl am, preț cu care m-a cinstit Ziditorul meu, dar ea îmi amintește totodată și de nimicnicia mea (din nimic sunt și n-am nimic al meu, drept care Îl și rog pe Dumnezeu pentru toate), ca și de preaînalta mea vrednicie (sunt chipul lui Dumnezeu, sunt îndumnezeit, mă pot numi prieten al lui Dumnezeu, precum Avraam, părintele credincioșilor, numai să cred fără îndoială în ființarea, bunătatea și atotputernicia Dumnezeului meu și să mă asemăn Lui în această viață prin faptele dragostei și milostivirii).

(Sfântul Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Editura Sophia, București, 2011, p. 5)