Atunci când ne doare pentru aproapele nostru și îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioșează foarte mult și intervine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta și va spune: “De ce îl ajuți și îi silești voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparține“. Aici se vede și marea noblețe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – și Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – și să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează separat, precum îi folosește fiecăruia mai bine.

Așadar pentru ca Dumnezeu și Sfinții să ajute, trebuie ca omul însuși să vrea și să ceară aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei să te faci sănătos?“. Dacă omul nu vrea, Dumnezeu respectă libera sa alegere. Dacă cineva nu vrea să meargă în rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptățit și stăpânit de neștiință, fiind astfel îndreptățit să primească ajutorul dumnezeiesc. Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu și Sfinții i-l dau. Nici nu apuci să clipești din ochi și te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipești, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.

“Cereți și vi se va da“, spune Scriptura. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim. In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său și ne ține. Suflă vântul de ici și de colo, dar nu ne primejduim fiindcă suntem legați. Însă atunci când omul nu înțelege că Hristos este Cel Care îl ține, se desface de legătura sforicelei și îl bat vânturile de ici și de colo și se chinuiește.

Să știți că numai patimile și păcatele sunt ale noastre. Orice bine facem este de la Dumnezeu și orice neghiobii facem sunt ale noastre. Doar puțin să ne lase harul lui Dumnezeu și nu mai putem face nimic. Precum în viața fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru puțin oxigenul, îndată murim, tot astfel și în viața duhovnicească, dacă se retrage pentru puțin harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut. Odată, stând la rugăciune, simțeam o bucurie. Ore întregi stăteam în picioare și nu simțeam deloc oboseală. Atât timp cât m-am rugat, am simțit o desfătare lăuntrică, ceva ce nu o pot exprima în cuvinte. După aceea mi-a trecut un gând omenesc: “Deoarece îmi lipsesc două coaste și răcesc repede, pentru ca să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ține, mai bine să iau un șal, să mă înfășor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu“. De îndată ce am primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am rămas astfel cam o jumătate de oră, și abia după aceea m-am putut ridica și merge la chilie ca să mă întind. Mai înainte, cu cât înaintam în rugăciune simțeam un fel de mângâiere, de ușurință, de veselie, ce nu se pot explica. Dar cum am primit acest gând, am căzut grămadă. Dacă aș fi adus un gând de mândrie și aș fi spus, de pildă: „Nu știu dacă există trei într-o astfel de stare“, atunci aș fi pățit mare vătămare. Am gândit omenește, precum se gândește șchiopul la cârjele lui, și nu diavolește. A fost un gând firesc, și cu toate acestea ai văzut ce am pățit.

Singurul lucru pe care îl are omul este intenția lui și potrivit cu ea îl ajută Dumnezeu. De aceea spun că oricâte bunătăți am avea, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt zero, iar virtuțile noastre sunt un șir de zerouri, noi vom încerca să adăugăm mereu zerouri și vom ruga pe Hristos să pună unitatea la început ca să devenim bogați. Dacă Hristos nu pune unitatea la început, osteneala noastră este pierdută.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Ed. Publistar, Bucureşti, 2000, pp. 286-287)