Prima lecţie este să rostim rugăciunea cu voce tare şi, fireşte, pe cât putem, clar şi repede. Dar ia aminte! Atunci când noi rostim rugăciunea, vine sata­na şi ne aduce o mulţime de gânduri şi închipuiri. Când începătorul rosteşte rugăciunea cu mintea, lucrarea ispititorului îneacă rugăciunea. Dar dacă o spui cu gura repede, satana nu reuşeşte cu uşurinţă să răspândească mintea cu diferite gânduri. Dar chiar dacă mintea nu este atentă la cuvintele rugăciunii, avem urechea care, vrând-nevrând, aude ce spune gura. Mintea noastră are capacitatea ca în aceeaşi clipă să urmărească două lucruri. De pildă, acum când noi doi vorbim, auzi şi vaporul care trece sau pe alţii care vorbesc alături. De îndată ce vei începe să rosteşti rugăciunea, îţi vor răsuna în urechi strigăte, vuiete, maşini şi mai ales vor veni în mintea ta imaginile pe care ochii tăi le-au văzut pe când erai în lume. Aşa cum a ajuns astăzi lumea, omul îşi pângăreşte foarte lesne sufletul prin cele cinci simţuri. Tu doreşti foarte mult să dobândeşti rugăciunea minţii. Dar ştii ce înseamnă rugăciune curată? Ştii ce înseam­nă să-ți uneşti mintea cu inima? Ştii ce înseamnă să cureţi din tine toată murdăria şi să-ți aduci mintea şi să o lipeşti de noima rugăciunii?

Dar crezi că este uşor să scoţi toată această murdărie din suflet? Pentru ce crezi că am ieşit din lume? Cu harul lui Hristos, noi şi acolo am stat pe picioarele noastre. Însă ca să-şi cureţe cineva mintea este nevoie de linişte. Nu cu o cană să scoţi şi cu alta să pui înapoi, noaptea te nevoieşti să le alungi din minte, iar în ziua următoare te întorci din nou la aceleaşi. Dacă ziua ai petrecut-o la teatre, în jocuri şi cântece, atunci noaptea nu vei putea rosti curat nici măcar o rugăciune. Nu numai atât, dar nici dispoziţie pentru rugăciune nu vei avea.

Aşadar, să începem prima lecţie. Îți voi da această metanie de trei sute de boabe şi noaptea vei prive­ghea cu noi. Vei face şiraguri de nouă metanii ros­tind: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. De în­dată ce vei termina cele douăsprezece ațe, o vei lua de la capăt. Iar cu o oră înainte de a merge la Sfânta Liturghie, vei trece pe la mine să-mi spui izbânzile tale.

- Gheronda, iertați-mă, dar eu nu pot să fac nici măcar douăsprezece şiraguri de metanii, cum voi putea oare face şi mai multe?

- Cine ți-a spus că nu poți? Deocamdată uită-le pe ale tale. Acum vei face aşa cum îți voi spune eu şi după aceea vom vorbi. Încă nu eşti pentru inspiraţii şi expiraţii. Vei rosti rugăciunea cu gura, repede şi îți vei sili mintea să înţeleagă cele pe care le spui. Ca să reuşeşti aceasta este greu, dar ca să-ți aduni mintea, mai mult ajută să te rogi cu frică de Dumnezeu, nu tipiconal şi mecanic. Vorbim cu Dumnezeu, nu glu­mim. Credem că este prezent şi ne aude. Dacă se vor deschide ochii sufletului tău cu rugăciunea, îl vei vedea. Alaltăieri a venit un țigan şi a cerut milostenie. Acesta toată viața şi-o petrece astfel, umblând şi adu­nând bani. Nu pot să-l alung. Te roagă cu atâta smere­nie, încât iți cade şi la picioare. Pe de o parte îți dai seama că este şarlatan, iar pe de alta nu poți să nu dai milostenie. Dacă acesta pentru lucruri materiale te roagă cu atâta smerenie, cu atât mai mult ar trebui să ne rugăm noi pentru cele duhovniceşti. Dacă omului i se face milă de semenul său şi îl miluieşte, cu atât mai mult preabunul Dumnezeu se va milostivi de cei care îl roagă. Mi se pare că la aceasta se referă Hristos atunci când spune în Evanghelia Sa că fiii lumii acesteia sunt mai înţelepţi decât fiii împărăţiei lui Dumnezeu.

Fiul meu, pe cât poți, să cazi cu frică de Dumne­zeu la picioarele lui Hristos, ca acel țigan. Dar să mai ştii şi aceasta. Ai venit acum din lume şi de aceea încă mai porţi lumea înlăuntrul tău. Toate imaginile lumii pe care le porți în sufletul tău, pe toate ți le va învârti ispititorul prin minte. Dar tu să rosteşti rugă­ciunea. Stăruinţă, răbdare şi silinţă. Pe cât poți, alun­gă orice închipuire, fie ea bună sau rea. Să rosteşti numai aceste cinci cuvinte ale rugăciunii şi să te sileşti pe cât poți să le înţelegi.

Aceasta este prima lecţie. Ia să vedem dacă ai înțeles-o!

- Gheronda, voi încerca să fac în noaptea aceasta aşa cum mi-aţi spus. Adică voi rosti neîncetat rugăciunea cu gura, după care voi trece să vă văd.

- Da, fiul meu, aşa să faci. Dumnezeu să te binecuvinteze.

Aşadar, acest tânăr, după ce s-a odihnit după-amiază într-o chiliuţă, seara a început privegherea cu metania de trei sute de boabe în mână. Cu toate că la început s-a îndoit că va putea face douăsprezece şiraguri de metanii, totuşi limba sa repeta ca un motoraş, fără greutate, rugăciunea lui Iisus. Cel mai greu era însă să ţină mintea atentă la cuvintele rugăciunii. Într-adevăr, aici se ducea o luptă până la sânge. Dar în timpul acestei nevoinţe, Domnul nu a întârziat să-şi facă simţite ajutorul şi prezenţa Sa.

După primele şiraguri de metanii, a simţit izvorând din gât o dulceaţă care ajungea pe limbă şi pe buze. Această dulceaţă era asemenea unei caramele foarte dulci, care însă nu se termina, ci se întărea din ce în ce mai mult. Iar din multa dulceaţă pe care o simţea, rostea cu multă bucurie dumnezeieştile cuvinte ale rugăciunii.

În mai puţin de o oră a terminat cele douăspre­zece şiraguri de metanii. Apoi a început al doilea rând, al treilea şi al patrulea. Dar înainte de a termina al patrulea rând, a izbucnit în lacrimi slavoslovind şi mulţumind lui Dumnezeu. Când i-a spus Stareţului cum a petrecut, el s-a bucurat nespus de mult pentru reuşita primei lecţii.

- Curaj, fiul meu, vom spori, i-a spus Stareţul.

Acest tânăr a rămas acolo câteva zile, apoi s-a întors în lume, dar a continuat să corespondeze cu Stareţul până când Pronia dumnezeiască l-a chemat în tagma îngerească a monahilor.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 177-181)