Când simțim bucuria rugăciunii, suntem foarte vioi. Este o pregustare a vieții din Rai. Și dacă vă străduiți mult, Domnul o să v-o dea. Rugăciunea îl ridică pe om până la contemplarea dumnezeiască. Despre experiența mistică a rugăciunii, Bătrânul Ieronim zicea: „Mihail, Bătrânul meu, era tot lumină când se ruga. Și în această stare, nu se ruga cu cuvintele, ci cu mintea”. Cuvintele sunt surcelele pe care le folosim până se aprinde focul.

Când focul rugăciunii este aprins, adică atunci când vine căldura și durerea inimii, omul nu mai poate vorbi. Îl simte și Îl aude pe Dumnezeu în el. Atunci vin lacrimile. Omul atinge o măsură duhovnicească, aceea a Rugăciuni inimii, a doririi duhovnicești și a inefabilelor gemete.

(Arhiepiscopul Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viață morală curată, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 48)