„În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, căzându-I în genunchi, Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia”. (Matei 17, 14-23)

Printre bolnavii vindecați de Domnul Iisus se numără și lunatici. Aceștia nu sufereau propriu-zis de o afecțiune trupească sau infirmitate, ci mai degrabă de una de ordin duhovnicesc, sau cel puțin așa era văzută această boală în antichitate. Una și aceeași cu epilepsia, această povară grea era considerată, de exemplu în Grecia antică, a fi provocată de fazele lunii, manifestându-se în special la lună plină. Desigur, cauza însăși nu era neapărat astrul nopții, ci mai degrabă creșterea puterii malefice a unui duh.

Cele relatate în această pericopă evanghelică se petreceau imediat după ce Iisus Se schimbase la față pe muntele Taborului, iar acum cobora înapoi la ceilalți ucenici ai Săi. Citind aceeași întâmplare potrivit Evangheliei după Marcu (9, 17-31), din rugămintea tatălui celui bolnav reiese clar că un duh mut (adică al muțeniei) îl stăpânește pe copil, încercând să-l arunce în foc sau în apă. Totuși la Marcu nu e clar că ar fi vorba de boala lunaticilor, în schimb sunt descrise manifestările, cu recurență întâmplătoare („oriunde-l apucă…”). Părintele necăjit mai spune și că a adus pe copil, mai înainte de acest moment, la ucenicii lui Iisus, dar aceștia nu au putut să îl vindece. Acest amănunt este important, fiindcă Domnul le dăduse putere acestora și îi trimisese deja la propovăduire, ba chiar mai mult le spusese: „tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți…” (Matei 10,8). Prin urmare, dacă ucenicii nu au putut vindeca pe copilul lunatic, ar însemna că puterea primită la Hristos nu lucrează în ei. Se pare că atunci când Domnul a auzit despre boala copilului și despre ineficacitatea încercărilor lor de a-l vindeca, s-a adresat chiar ucenicilor Săi neputincioși, spunând: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi?” Fără a mai da prea multe amănunte, Sfântul Matei spune că Iisus a certat demonul, iar acela a ieșit din copilul de acum vindecat.

Continuarea textului îi prezintă pe Mântuitorul cu ucenicii Săi, în intimitate. Fără prezența mulțimilor, fără vreun străin de față, discipolii – și ei mirați – Îl întreabă pe Învățătorul lor de ce nu au putut să facă ei singuri exorcizarea. Întrebarea ar sugera că ei reușiseră totuși altă dată să scoată demoni, dar de data aceasta suferiseră un eșec. Iar Iisus le răspunde că eșecul e cauzat de puțina credință a lor. Așa cum mai spune și în Evanghelia din lunea ce tocmai a trecut, că prin credință ei ar putea să mute și un munte, poruncindu-i să se arunce în mare (Evanghelia din lunea a zecea după Rusalii, Matei 21,18-22), Domnul afirmă și aici: nu credință multă trebuie, ci numai cât un grăunte de muștar. Și totuși, această puțină credință ar fi multă în comparație cu „puțina credință” a ucenicilor, cauzatoare de eșec. Doar cât un bob de muștar de ar fi, ar produce mutarea munților. Această comparație ne duce cu gândul însă nu la cât de puțină credință aveau Sfinții Apostoli la acea vreme, ci mai departe, cât de slabi în credință suntem noi în zilele acestea, fiindcă suntem neputincioși până și în fața bolii aproape invizibile.

Domnul Iisus însă nu Se mulțumește doar să dea o astfel de explicație, ci sfătuiește cu privire la remedierea acestei neputințe duhovnicești. El afirmă că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”. De fapt, potrivit învățăturii Bisericii, orice fel de demoni iese tocmai prin rugăciune și post. Atât demonii care stăpânesc pe fiecare dintre noi cu păcate mai mici sau mai mari, vicii, dorințe nesăbuite, patimi, cât și demonii care produc boli precum epilepsia copilului din Evanghelie. Este știut că preoții care urmează a citi molitfe sau exorcisme, nu fac aceasta oricum, ci pregătindu-se cu post și rugăciune și îndemnând familiile celor bolnavi să procedeze întocmai. Aceasta, pentru că postul este nu neapărat un exercițiu de dietă, de renunțare la carne, ci o probă de smerire a trupului și sufletului, obligându-ne să renunțăm la unele plăceri cotidiene. Iar rugăciunea este și ea tot la fel de necesară, fiindcă ea e dialogul omului cu Dumnezeu, ceea ce demonii nu pot suferi.

Evanghelia acestei duminici are un sfârșit neașteptat: Hristos Își vestește iminenta moarte, dar totodată și Învierea după trei zile. Chiar dacă această replică pare a aparține „următorului episod”, neavând de a face cu vindecarea demonizatului, totuși nu este așa. Hristos tocmai spusese: „o, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi?” Iar acum arată că acest timp petrecut cu ucenicii Săi, precum și cu noi, oamenii, este limitat. Sfatul Său de a ne pregăti cu post și rugăciune pentru a izgoni pe vrăjmașul, este un îndemn la „înarmare” cu armele duhovnicești. Dar nu e neapărat o amenințare sau o veste apocaliptică. După cum bine știm din Sfintele Evanghelice, Iisus îi va lăsa orfani pentru o vreme pe ucenici, fiind ucis de vrăjmași, dar a treia zi va învia. Îndemnurile și sfaturile Sale sunt, prin urmare, dătătoare de speranță. Tot la fel de mult ne aduc nădejde și nouă, celor de azi, fiindcă postul și rugăciunea nu sunt, în exercițiul nostru zilnic, arme cu putere redusă și de uz limitat, deși uneori cu greu le observăm efectul. Nu reprezintă nici un arsenal care se isprăvește în lupta împotriva celui rău. Ele sunt resurse „regenerabile”, fiindcă atunci când postim, atunci când ne rugăm, o facem cu nădejdea în Domnul Cel înviat, Izvor nesecat de putere, Care ne ajută în nevoile noastre.