Era de nouă ani când l-au trimis, împreună cu fratele lui să treiere pe ogorul lor, în luna iulie. Acolo, pe fratele lui Gheorghe l-a mușcat un șarpe de mână și a început să-l doară tare. Gheorghe striga după ajutor și plângea. Dar lacov l-a mângâiat pe fratele său, i-a spălat rana cu apă și, îngenunchind, a scos crucea cea mică de lemn, pe care totdeauna o purta la gât, a însemnat pe fratele său cu ea în chipul Crucii și și-a ridicat mânuțele spre cer, spunând:

– Hristoase al meu, Te rog, fă ca otrava să se facă apă ca să nu pățească ceva rău frățiorul meu. Și pedepsește pe șarpele cel blestemat.

Peste puțin durerea a încetat și veninul nu și-a mai făcut efectul său vătămător. Și nu numai atât. Șarpele s-a dat puțin în lături, a rămas nemișcat și a murit.

(Stelian Papadopulos, Fericitul stareț Iacov Țalikis, starețul Mănăstirii Cuviosului David, traducere de ieromonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 46)