În măsura în care suntem creştini, ne aflăm mereu în stare de tensiune, în angoasă, şi în acelaşi timp în culmea fericirii. E un lucru nebunesc, e ridicol şi totuşi e adevărat: acceptăm întunericul nopţii la fel cum acceptăm strălucirea zilei. Este necesar pentru aceasta să facem un act de renunţare: dacă mă aflu în Hristos, sunt momente când trebuie să împărtăşesc strigătul Domnului de pe cruce şi agonia Lui în Grădina Măslinilor. Există un fel de a fi învins, chiar în credinţa ta, şi aceasta este una din modalităţile de a împărtăşi agonia Domnului. Socotesc că nu ar trebui să spunem: „Aceasta nu ţi se poate întâmpla!”. Dacă suntem creştini, trebuie, de-a lungul existenţei noastre, să acceptăm viaţa şi lumea fără a încerca să ne creăm o lume artificială.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 16)