Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu şi Îl iubesc prin mintea lor; la fel şi omul după minte e ca un înger.

Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine aşa încât sufletul să nu-l cunoască şi, când pierde harul, sufletul tânjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul lor preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească! La fel îl caută pe Domnul şi sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, dar cu mult mai multă nelinişte şi tărie, aşa încât nu-şi poate aduce aminte nici de părinţi nici de cei dragi.

Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul chiar dacă e numai puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mândrie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă deşartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună dar înăuntru e gol (I Corinteni 13, 1). Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelungată luptă pentru a o birui. În mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi necontenită.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 52)