„Predam italiană în școală, la noi la Sibiu acolo într-un colegiu și unei fete i-a murit câinele, domnule. Avea o potaie faină, așa îi zicea, potaie. Acum n-ai voie să zici. Sper că n-am discriminat niciun câine, ca să mă lege ăștia cu vreo lege nouă de care nu știu, că poate azi-noapte i-a fătat mintea vreunuia de la Institutul de protecție a câinilor, să ne atace, dar era simpatic câinele. Și vine fata supărată la școală, domnule, plângea de ziceai că... Și după aia am zis: „De fapt, fata avea dreptate. Câinele avea șaisprezece ani, iar ea avea cincisprezece. Deci câinele ăla era în casa ei înainte de a se naște ea, a crescut cu ea. Era prietenul ei.”. Cum să nu te doară inima de un prieten? Cum să nu te doară inima de un prieten? Ce-am învățat de la copii în ziua aceea, a fost că orice lucru care te dărâmă sufletește, nu te face să fii performant în clipa aceea. Țin minte că dădeam test. Sigur că nu era important să știe verbul bibere (a bea). Am dat-o deoparte și i-am zis: „Te rog frumos să stai lângă mine și tu conjugi verbul piangere (a plânge)”.

E diferență majoră să știi să-i vorbești omului în suferința lui. Apoi merg cât îmi îngăduie Dumnezeu să merg, la câțiva copii cu handicap. Domnule, sunt simpatici de te rup. Poți să le zici orice, ei sunt bucuroși, domnule. N-ai nicio treabă, ei sunt bucuroși că mă văd, cum bucuroși sunt de fiecare dată când văd oameni care intră bucuroși la ei. Cu ei trebuie să te testezi cât de bun profesor ești. Dacă intri acolo ca mătrăguna călcată în picioare de un cal în viteză, copilul ăla nici nu reacționează, zice: „Pa Gică, n-ai de căuta aici!”. Dacă te apropii de el cu toată fuziunea unei inimi care simte că are nevoie de cealaltă inimă, îți vorbește chiar dacă n-are cuvintele la el. Am constatat că în România foarte multă lume își dă cu părerea despre autism. Bine, despre ăsta cultural n-ar fi rău să ne dăm. Avem și un autism fotbalistic, am remarcat clar, sigur.

Domnule, dar să nu confundăm termenii și planurile. Noi stăm foarte departe de părinții ai căror copii sunt în suferință. Foarte greu reușim să diagnosticăm calumea. Ai venit domnule, la experți în psihologia copiilor! Unul nu-i în stare să găsească o soluție asemănătoare cu singurul expert care lucrează cu adevărat într-o altă țară, e drept și care după cinci minute de ascultat la telefon, zice: „Aaa, copilul ăsta se încadrează acolo, acolo, acolo.”, pentru că să știți, experții nu se nasc pe bază de hârtie, ci pe bază de oase rupte la învățat, la pus mâna pe carte, la urmărit, la citit.

Să stați alături de părinții copiilor cu personalitatea afectată de handicap și am să vă zic de ce: pentru că Dumnezeu îi iubește cel mai tare pe ei! Măi oameni buni, nu spune Mântuitorul Hristos citind din Isaia când este întrebat de către ucenicii lui Ioan: „Dar Tu cine zici că ești? Ce să-i spunem lui Ioan”, că cine ești matale? Și ce-i spune Mântuitorul: „Spune-le că șchiopii merg, orbii văd, muții vorbesc, surzii aud.”. Cu alte cuvinte, la patru categorii e clar că intrarea e asigurată. Ceilalți trebuie să ne comportăm în păcat ca șchiopii, în ură ca muții, în bârfă ca surzii și în vederea păcatului celuilalt ca orbii. Singuri trebuie să ne așezăm în starea aceasta. Dacă nu suntem în stare, s-o îngăduim lui Dumnezeu să lucreze prin ea.”

Fragment din conferința „Familia, casa sufletului copilului. Educația în iubire”. Evenimentul a fost organizat de către Asociația „Prorelis”, în data de 12 mai 2016, şi l-a avut ca invitat pe Părintele Constantin Necula.

Vă recomandăm să urmăriţi înregistrarea completă a conferinţei, aici.