B. F.: Am întrebat oameni mult mai experimentați ca mine care mi-au spus: dacă nu ai un motiv suficient de puternic, nu ai reacții adverse, efecte secundare, motive cum sunt sarcina, alăptarea, iar omul este tânăr, integrat social, face sport, își câștigă pâinea cu capul și are lucruri de rezolvat, lasă tratamentul acolo! Este ca și cum mergi cu mașina pe autostradă la 130 la oră, te deplasezi foarte bine din punctul A în punctul B, dar totuși te mănâncă palma să tragi mașina în parcare să reglezi tu motorul. Dacă lucrurile merg bine, lasă așa. Dacă apare ceva rău, un efect secundar, atunci da. Au fost situații când a trebuit să schimb tratamentul pentru că o fetiță a crescut domnișoară, s-a căsătorit, era cu soțul de mână și a spus domnule doctor, vrem un copil!  Practic medicamentele erau incompatibile cu o sarcină și a trebuit să iei un risc ca medic, să înlocuiești medicamentele cu altele care sunt acceptate pe sarcină. Și își asumi atunci acest risc, dar așa, din bun senin să te apuci de schimbat medicamentele, nu.

C.N.: Tot ce îmi spuneți până acum este că un om poate să aibă o viață cât se poate de normală în ciuda acestor fragmente.

B. F.: Trăiesc printre noi. Gândiți-vă la faptul că 2 % este prevalența generală. Din 100 de oameni, doi au o formă sau alta. Este mult.

Epilepsia nu este o boală a bețivilor și a oamenilor de joasă pregătire

C.N.: Cine a mai avut epilepsie în Istorie?

B. F.: Oameni care au lăsat urme foarte adânci. Epilepsia nu este o boală a bețivilor și a oamenilor de joasă pregătire. Dimpotrivă, nu are nicio legătură cu puterea de muncă, hărnicia. Alexandru cel Mare, Cezar, Dostoievski - el a și mărturisit că abia aștepta o criză pentru că în confuzia postictală era atât de prolific, scria cu un har nemaipomenit.

C.N.: Există niște studii, de curând le-am citit, ele sunt în italiană, franceză, dar sunt valabile, se pare că inclusiv în cazul Apostolului Pavel, acel datu-mi-sa un ghimpe în trup se referă la o astfel de boală neurologică, nu la una fizică. Alții au acuzat alte boli, nici vorbă, undele gamma ale lui se văd în scrierile sale... O altă întrebare din partea pacienților: Pot să am copii sănătoși dacă am epilepsie?

B. F.: Da, fără discuții poți avea copii sănătoși! Mai tare ne încurcă tratamentul luat de mamă.

C.N.: Trebuie continuat tratamentul dacă o femeie rămâne însărcinată?

B. F.: Sunt tratamente care, din păcate, cresc riscul unor malformații materno-fetale și medicii știu lucrul acesta pentru că primesc informări cu regularitate.

C.N.: Influențează medicamentele doar creierul?

B. F.: Din păcate, nu. Ce face medicamentul antiepileptic? Crește inhibiția, te pleoștește un pic, trebuie să mărturisesc că deseori pacienții se plâng de treaba aceasta. Scade atenția, memoria, concentrarea, dar arta medicului este să crească gradual aceste medicamente până există un echilibru. Poate că devine mai somnolent, curba de învățare nu mai este aceeași, mămicile știu treaba aceasta de la copiii lor de la școală, și sub nicio formă nu trebuie să fie subiectul unui reproș.

C.N.: Poate și acest aspect ar trebui discutat la un moment dat cu profesorii, cu învățătorii, să explice că unii copii sub influența unor astfel de medicamente vor fi genii un pic mai târziu... Unii întreabă dacă pot face sport. Sigur că nu raliuri..

B. F.: Nu putem brava, o persoană cu epilepsie știe că nu își poate asuma riscuri, nu te apuci singur să înoți în Canalul Mânecii și nu te duci singur cu bicicleta pe Everest.. Nu-ți pui viața ta în pericol și nu pui viața altora în pericol.

C.N.: Există alternativă în epilepsie?

B. F.: Nu există mari speranțe pentru o terapie non-medicamentoasă. Industria farma împinge limitele cât poate de mult, acum uleiul de canabidiol dă mari speranțe, dar nu știm efectul pe termen lung, din păcate.

C.N.: Și în cazul tumorilor, unii au constatat că activează niște sisteme de alarmă, nu le și vindecă, pentru că vindecarea este mai grea.

B. F.: Nu avem baghetă magică...

C.N.: Să le spunem că Aghiasma Mare este foarte bună, dar nu suficientă, spun asta pentru că în dese rânduri i-am văzut pe oameni crezând că pot rezolva. Eu sunt adeptul împărtășirii foarte dese a celor care sunt bolnavi de convulsii, dar o trimitere la medic este obligatorie.

C.N.: O altă întrebare: ce fac dacă simt că sunt depresiv?

B. F.: Spui medicului, nu trece de la sine, asemeni epilepsiei, nu trebuie pitulat diagnosticul. Ascunsul acesta de teama de ce-o să spună lumea nu are ce căuta la această masă.

C.N.: Gura lumii se astupă doar cu acțiuni foarte reale.

B. F.: Și rapide.

C.N.:  Ce trebuie făcut în cazul celor care simt că își pierd memoria?

B. F.: Poate fi un deficit de atenție și nu neapărat de memorie, există teste psihologice la îndemână, pe care orice cabinet respectabil le are. Poate fi intervenit, o igienă mai strictă a somnului, poate câteva suplimente de creștere a atenției, concentrării și a memorării.

C.N.:  Ne întreabă cineva cu cine poate discuta despre aceste probleme?

B. F.: Dacă există suspiciunea de epilepsie, ca părinte vezi modificări de comportament la copilașul tău, sau la colegi, frate, soră, cineva din familie, trimiteți-i în fuga cea mai mare, pe drumul cel mai scurt, către medicul cel mai apropiat, măcar o dată este necesar un consult neurologic. Deseori cer părinților sau membrilor familiei să filmeze acele secunde de comportament schimbat, tremor, zbateri de ochi, de față, buze. Dacă se filmează vor fi un mare cadou pentru medic, care va fi mai ușor orientat.

C.N.: Ce face bolnavul în cazul unei crize?

B. F.: Nu are ce face pentru că starea de conștiență este pierdută. Pacientul dacă simte ceva înainte trebuie să își limiteze riscurile de a se lovi, ei de regulă știu, pentru că sunt antrenați. Trebuie să se așeze jos, pe o bancă, pe un fotoliu, să nu cadă. În clipa în care își revine, dacă nu este nimeni lângă el, trebuie să se odihnească un pic, să nu braveze și să se ridice în fuga cea mai mare și să plece acasă. Să încerce să sune pe cineva din familie, din anturaj, medicul. O criză nu este o urgență, pentru o criză nu suni la 112 pentru că doar când se repetă crizele, peste  30 de minute, se numește status epilecticus, și nu își revine la faza inițială, atunci este urgență și e sună la 112.

C.N.: Cei de la 112 îți oferă acum și posibilitatea să înregistrezi totul în dosarul tău medical și când ai sunat ei deja văd despre ce este vorba. Nu suntem chiar așa de în urmă cum credem, sunt lucruri testate în repetate rânduri și am văzut cu ochii mei situații în care sunându-se la 112 oamenii au percutat imediat.

Nu este o rușine să spui că suferi de un sindrom epileptic

C.N.: Este bine ca persoanele cu epilepsie să le spună celor din jur acest lucru?

Da, este bine. Nu este o rușine să spui că suferi de un sindrom epileptic pentru care iei medicamentele care controlează foarte bine aceste crize

C.N.: Cum să nu se sperie cei de lângă mine de acest diagnostic?

Eu cred că printr-un program elementar de educație în școli, dacă spui unor puștani: Uite, oricare dintre noi poate să aibă această situație în creier și sunt doar niște mecanisme biologice, poate nu am mai reacționa așa...

C.N.: Acum câțiva ani, un student la facultate a făcut o criză, a și avut intuiție și a ieșit pe coridor. Colegii lui s-au speriat, dar le-am explicat că aceste lucruri se pot întâmpla oricând și le-am spus ce au de făcut. I-am văzut pe băieți schimbați foarte mult după acest episod și unul dintre ei mi-a povestit ulterior că, având o mătușă cu o astfel de situație, a intervenit și a știut ce are de făcut. Eu cred că și în facultățile vocaționale, nu doar de medicină, în cele de teologie, de pedagogie, etc, oamenii ar trebui să aibă un mic abecedar în domeniul acesta.

 B. F.: Eu nu am timp, dar dacă aș avea timp, un program de educație în școli ar fi nemaipomenit, la o oră de dirigenție, puștanii sunt deștepți și înțeleg dacă le explici.

C.N.: De ce se sperie lumea atât de tare de epilepsie?

B. F.: Pentru că din vremurile de mult apuse oamenii au rămas cumva cu o legătură cu o problemă psihică, o problemă cu capul.

C.N.: Care este diferența între un neurolog și un neuropsihiatru?

B. F.: Neuropsihiatria a fost o specialitate comună până în anii 80 când oamenii au fost întrebați: Dorești să fii neurolog sau vrei să fii psihiatru. De obicei, în aceeași curte sunt pavilioanele de neurologie cu pavilioanele de psihiatrie pentru că până în anii 60-70 era aceeași specialitate, până ce oamenii și-au dat seama că nu este în regulă, că problemele de psihiatrie sunt diferite de cele de neurologie – parkinson, accident vascular-cerebral, epilepsie, scleroză multiplă.

Nici gând să băgați degetul în gură, pentru că vi-l taie

C.N.: Ultima întrebare era ce pot face ceilalți dacă știu că am o criză? O repetăm, ca să știe oamenii ce au de făcut când pe stradă, sub ochii noștri, în casa noastră, în școala noastră, pe drumul nostru se întâlnesc cu o astfel de criză.

B. F.: Aș vrea să repetăm ce nu trebuie să facă. Sigur că aceste contracții tonico-cronice sunt foarte spectaculoase, sperie pe toată lumea. Cine vede o criză de epilepsie nu o uită niciodată. Forța dezvoltată în timpul unei crize este atât de mare, la niște forțe nenaturale încât un puștan subțirel este în stare să ridice o mașină. Sunt dese situațiile când oamenii au rupturi musculare, fractură, entorsă. Nu restricționați cu nimic. Nici gând să băgați degetul în gură, pentru că vi-l taie, forța este cumplită, oamenii își mușcă limba, obrazul pe interior, buza. Am mai avut pacienți care au venit cu o furculiță bieții de ei pentru că li s-a părut că își înghit limba și a venit cu dinții în palmă. Nu! În crizele de epilepsie nu se înghite limba! Poveștile cu înțepatul degetului, cu stropit cu apă, nu au nicio legătură cu realitatea. Trebuie să limitezi orice risc de a se lovi, aștepți până se epuizează, păstrezi capul în mâini să nu se lovească și nu pleci de lângă această persoană.

C.N.: Criza nu poate fi oprită...

B. F.: Nu, inclusiv tratamentul cu diazepam, orice tratament faci atunci nu își face efectul, previi apariția următoarei crize. Dacă sunt două crize sau mai multe, sau în 30 de minute persoana nu și-a revenit trebuie apelat 112.

C.N.: Demersul nostru Priest&Doc sau Doc&Priest înseamnă, de fapt, încercarea preotului de a da o mână de ajutor medicului. Poate că nu putem să construim spitale, dar putem alerga la Epilepsy Challenge.

B. F.: În 22 septembrie la București, în 29 septembrie la Cluj și în 6 octombrie la Baia Mare. Cei care doresc se pot înscrie la cros pe https://www.epilepsychallenge.ro/

C.N.: O să încerc să fiu la București cât pot de activ, ca să pot și alerga la cros, din dorința de a le spune celorlalți că înainte de a construi ziduri avem nevoie de specialiști și de oameni care înțeleg ce se întâmplă cu cei din jur. Oameni pentru oameni înseamnă să fim oameni în toate cele. Mulțumesc, domnule doctor!

Sursa: tribuna.ro