Păcatul de bază al omului este autonomia: „Eu pot!”.

Putem să profităm de ajutorul îngerului primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenție. Dacă suntem atenți, tot timpul avem așa, o adiere fină care ne spune ce-i bine: „Nu zice asta”, „Nu face asta”, „Nu pleca acum”, dar e delicată și fără presiune: acestea sunt șoaptele îngerului și dacă noi am fi atenți la lăuntrul nostru, am sesiza aceste șoapte ale îngerului care nu sunt cuvinte, ci înțelesuri, deși ca niște comenzi clare. Spre deosebire de șoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaștem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Și îl cunoaștem pe cel bun că de abia auzim această șoaptă.

Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău? El poate, cu energia lui, să acționeze în energia mea și eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.

Când suntem pe aceeași lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, prin telepatie, dacă suntem pe aceeași lungime duhovnicească – din prima înțeleg ce spune părintele, dacă avem o prețuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune, voi fi pe aceeași lungime de undă. Nu același lucru se întâmplă, atunci când suntem separați și fiecare vibrează pe frecvența lui... Soluția este să iubim, și numai iubind, cunoaștem. Soluția este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curățim mintea și intrăm în relație cu îngerul și ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui.

Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinței mele, împotriva voii mele. El are o prezență iubitoare care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul și să nu judec eu, el nu mă apără (oprește de la a face). Numai pe copii îi apără.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredințare, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 85-87)