Să îi învățăm pe copii disciplina autentică

Cea mai dificilă parte a educaţiei constă tocmai în a fortifica în copil voinţa capabilă de stăpânire de sine autonomă. Această capacitate trebuie înţeleasă nu doar în sensul ca sufletul să fie în stare să se înfrâneze şi să se silească, ci şi în acela ca lucrul acesta să îi vină uşor. Pentru omul neînfrânat, orice interdicţie e dificilă; pentru omul disciplinat, orice disciplină este uşoară, pentru că, stăpânindu-se, el poate intra în orice formă bună şi care prezintă sens autentic. Şi atunci, cel ce se stăpâneşte este capabil să comande şi altora. Iată de ce grăieşte proverbul rus: „mare stăpânire este să te stăpâneşti pe tine însuţi”.

Disciplina adevărată, autentică nu este în esenţa sa nimic altceva decât stăpânirea de sine lăuntrică inerentă omului disciplinat. Ea nu este nici „mecanism” sufletesc, nici „reflex condiţionat”; ea este prezentă în om din interior, sufleteşte, în mod organic – aşa încât, dacă există în ea un element de „mecanism” sau „mecanicitate”, acela este legat de faptul că omul este cel care şi-o prescrie sieşi în mod organic.

Ca atare, disciplina autentică e mai întâi de toate manifestare a libertăţii lăuntrice, adică stăpânire de sine şi cârmuire de sine spirituală. Ea este acceptată şi susţinută de bunăvoie şi în mod conştient.

Cea mai dificilă parte a educaţiei constă tocmai în a fortifica în copil voinţa capabilă de stăpânire de sine autonomă. Această capacitate trebuie înţeleasă nu doar în sensul ca sufletul să fie în stare să se înfrâneze şi să se silească, ci şi în acela ca lucrul acesta să îi vină uşor. Pentru omul neînfrânat, orice interdicţie e dificilă; pentru omul disciplinat, orice disciplină este uşoară, pentru că, stăpânindu-se, el poate intra în orice formă bună şi care prezintă sens autentic. Şi atunci, cel ce se stăpâneşte este capabil să comande şi altora. Iată de ce grăieşte proverbul rus: „mare stăpânire este să te stăpâneşti pe tine însuţi”.

Totuşi, această capacitate a stăpânirii de sine, care îi vine omului cu atât mai greu cu cât este mai pătimaş şi mai împrăştiat sufletul lui, nu trebuie să transforme viaţa lăuntrică în ceva asemănător unei ocne sau închisori. Cu adevărat, autentica disciplină şi organizare sunt prezente numai acolo unde, ca să folosim o metaforă, a fost ştearsă de pe frunte ultima picătură de sudoare stoarsă de sforţarea şi de încordarea care disciplinează şi organizează, sau, şi mai bine zis, acolo unde sforţarea a fost uşoară şi încordarea n-a stors deloc o asemenea picătură.

Disciplina nu trebuie să devină scop suprem sau autosuficient – ea nu trebuie să se dezvolte în dauna libertăţii şi a sincerităţii din viaţa de familie; ea trebuie să fie capacitate spirituală sau chiar artă spirituală şi nu trebuie să se transforme într-o dogmă împovărătoare sau în împietrire a sufletului; ea nu trebuie să paralizeze dragostea şi comunicarea spirituală din viaţa de familie.

Pe scurt, cu cât mai neobservat este modul în care li se inoculează copiilor disciplina şi cu cât mai puţin sare ea în ochi atunci când e respectată, cu atât mai mare este succesul cu care decurge procesul educaţional. Şi dacă scopul acesta a fost atins, disciplina a avut succes şi sarcina a fost îndeplinită – şi poate că pentru rezolvarea ei reuşită cel mai bine este să se pună la temelia stăpânirii de sine actul de conştiinţă liber.

Aşadar există o anumită artă a ordinului şi interdicţiei şi ea nu se lasă însuşită cu uşurinţă. În familiile sănătoase şi fericite ea înfloreşte însă întotdeauna.

Odată, Kant a rostit cu privire la educaţie o frază simplă, însă plină de adevăr: „Educaţia este cea mai mare şi mai dificilă problemă care îi poate fi ridicată omului”. Şi iată că această problemă chiar a fost pusă o dată pentru totdeauna majorităţii covârşitoare a oamenilor. Rezolvarea acestei probleme, de care depinde întotdeauna viitorul omenirii, începe în sânul familiei, şi nimeni nu poate înlocui în această chestiune familia, pentru că numai în familie dăruieşte natura dragostea indispensabilă pentru educaţie, şi pe deasupra cu o asemenea generozitate.

Nici un fel de „grădiniţe” şi de „adăposturi” şi de alte asemenea false substitute ale familiei nu îi vor da vreodată copilului indispensabilul, pentru că forţa principală a educaţiei este reprezentată de acel sentiment reciproc că celălalt este de neînlocuit, care îi leagă pe părinţi de copil şi pe copil de părinţi printr-o legătură unică în felul ei – legătura unică a dragostei de sânge. (Ivan Ilin)

(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 42-45)

De la același autor

Ultimele din categorie