Vă voi cruţa de orice descriere a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să pierdem mai puţin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune şi reculegere, poate vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil. Dacă ne gândim la numărul de minute goale dintr-o zi, în timpul cărora facem ceva pentru că ne e groază de vid, groază de a ne afla singuri cu noi înşine, vom vedea că există multe momente scurte, care ar putea să aparţină, totodată, lui Dumnezeu şi nouă.

Timpul se grăbeşte să ne întâlnească

Dar vreau mai ales să vă vorbesc aici de o problemă care îmi pare şi mai importantă încă: felul în care putem controla şi opri timpul. Nu ne putem ruga decât dacă ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu într-o stare de linişte şi pace interioară care ne eliberează de noţiunea timpului; nu mă refer aici la timpul obiectiv, care poate fi măsurat, ci la impresia subiectivă că timpul curge şi că „nu avem timp”. Mi-ar plăcea la început să vă atrag atenţia supra unui lucru pe care-l ştim cu toţi şi care este un subiect permanent de discuţie. E absolut inutil să alergăm după timp pentru a-l prinde din urmă. Departe de a fugi de noi, el se grăbeşte să ne întâlnească. Fie că doriţi cu căldură ca minutul care vine să fie deja prezent, fie că nu daţi nici o importanţă acestui lucru, puteţi fi siguri că va sosi, şi orice veţi face, viitorul va deveni prezent; aşa că nu e nevoie să sărim din prezent în viitor.
Încercăm continuu a trăi, ca să spun astfel, cu câţiva centimetri mai înainte. O astfel de atitudine este cea care ne împiedică să trăim din plin clipa prezentă care este totuşi singurul moment în care ne putem afla. În realitate suntem grăbiţi.
În schimb ştim cum se petrece când suntem în vacanţă. Chiar dacă mergem repede, cu vioiciune şi într-un pas mai rapid, sau dacă alergăm, nu suntem presaţi, căci ceea ce contează atunci pentru noi este plimbarea şi nu scopul de atins. Iată ce trebuie să învăţăm referitor la rugăciune: să învăţăm a ne fixa în prezent.
Există aşadar, referitor la timp, momente în care, fără să intrăm prea mult în detalii, e posibil să percepem că clipa prezentă există: trecutul a dispărut iremediabil, el nu mai are importanţă, în afara cazului în care face parte din prezent, şi putem spune acelaşi lucru despre viitor, fiindcă el poate fi sau poate să nu fie. E ceea ce se întâmplă, de exemplu, cu prilejul unui accident, într-o situaţie periculoasă care pretinde să acţionaţi cu iuţeala fulgerului: nu mai aveţi timpul să treceţi confortabil din trecut în viitor. E necesar să vă aflaţi atât de complet în prezent încât toate energiile voastre, întreaga voastră ştiinţă sunt condensate în „acum”. Descoperiţi cu un interes viu că voi vă aflaţi în „acum”. Trebuie, cred, să ne exersăm să oprim timpul şi să ne menţinem în prezent, în acest „acum”, care este şi punctul de intersecţie a timpului cu eternitatea.

„Stau; nu fac nimic; sunt hotărât să nu fac nimic timp de cinci minute”
Ce putem face în acest scop? Iată un prim exerciţiu. Puteţi să-l încercaţi când nu aveţi absolut nimic de făcut, când nimic nu vă împinge într-o parte sau cealaltă, şi când vă permiteţi cinci minute, trei minute, o jumătate de oră de inactivitate. Aşezaţi-vă şi spuneţi: „Stau; nu fac nimic; sunt hotărât să nu fac nimic timp de cinci minute”. Destindeţi-vă apoi şi în tot acest timp(la început nu veţi rezista mai mult de două, trei minute) repetaţi: „Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, în prezenţa mea însumi şi a întregului mobilier care mă înconjoară, sunt liniştit, fără să mă mişc.” Evident se impune o precauţie: trebuie să hotărâţi că, în timpul celor două sau trei minute pe care vi le-aţi fixat, ca să învăţaţi că prezentul există, nu vă veţi lăsa smulşi din el de apelul telefonului sau de soneria de la uşă, sau de un impuls energic şi brusc care vă împinge să executaţi, de îndată, ceva ce aşteaptă de zece ani! Dacă vă deprindeţi să faceţi astfel în momentele pierdute ale zilelor voastre, atunci când veţi fi învăţat să nu vă agitaţi lăuntric şi să rămâneţi cu totul liniştit şi fericit, paşnic şi senin, exersaţi-vă apoi într-un interval de timp lung, pe care ulterior îl veţi putea prelungi şi mai mult.
Când veţi fi dobândit această linişte, această seninătate, va fi necesar să vă deprindeţi a opri timpul nu numai în momentele când el trenează sau când, oricum el tot s-ar opri, ci şi în momentele când se accelerează, când devine exigent. Iată cum trebuie să procedaţi: sunteţi pe cale să faceţi ceva ce socotiţi că este util; sunteţi convinşi că dacă vă veţi opri, pământul se va opri şi el; dacă la un moment dat hotărâţi: „mă opresc!”, veţi face descoperiri interesante. Veţi descoperi, în primul rând, că pământul nu se opreşte şi că întreg universul – dacă reuşiţi să vi-l închipuiţi – poate aştepta în timp ce atenţia voastră e îndreptată în altă parte… 
Cel mai simplu mod de a proceda e de a avea un deşteptător. Întoarceţi-i soneria şi spuneţi: „Bun! Lucrez fără să mă uit la ceas, până sună soneria”. Acest amănunt este foarte important, căci trebuie să pierdem obişnuinţa de a privi ceasul… Când deşteptătorul sună, ştiţi că, în următoarele cinci minute, lumea a încetat să existe şi că sunteţi ferm hotărât să nu părăsiţi lucrul în care vă aflaţi. Acest timp aparţine lui Dumnezeu şi vă instalaţi în acest timp al lui Dumnezeu cu linişte, tăcut, paşnic… La început vă veţi da seama cât e de greu şi veţi descoperi brusc că e de primă urgenţă să terminaţi cutare scrisoare, să citiţi cutare pasaj. În realitate, vă veţi da foarte repede seama că puteţi prea bine amâna această ocupaţie timp de trei sau cinci, chiar zece minute, fără să se producă nici o catastrofă. Şi dacă aveţi de făcut o muncă ce cere toată atenţia voastră, veţi constata că o puteţi face mai repede şi mai bine!

De îndată ce veţi fi deprins să nu vă mai agitaţi, veţi putea face orice, indiferent în ce ritm, cu toată atenţia şi repeziciunea dorită, fără să aveţi impresia că timpul vă scapă sau vă depăşeşte prin viteză. E exact ca impresia pe care o ai când eşti în vacanţă. Aşa cum am subliniat mai sus, poţi merge repede sau încet, fără să te ocupi de timp, fără cea mai neînsemnată noţiune de timp, fiindcă nu faci ceea ce eşti pe cale să faci şi fiindcă nu urmăreşti nici un obiectiv precis. Veţi descoperi că vă este posibil să vă rugaţi în toate situaţiile şi că nu există nici o circumstanţă în lume care să vă poată împiedica. Singura piedică adevărată în calea rugăciunii intervine când vă lăsaţi înghiţiţi de furtună, când lăsaţi furtuna să pătrundă în voi, în loc s-o lăsaţi să bântuie în jurul vostru.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Şcoala Rugăciunii)