Zicea copilul bătrânului și monahilor că: „Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios și este legat de trup așa cum o moară menține adunate vânturile care o mișcă și este menținută de ele, la fel și trupul și patimile mișcate în trup apar stăpânite de cugetul evlavios. Căci Dumnezeu, creându-l la început pe om, a pus în el drept vizitiu mintea conducătoare, ca un judecător al întregului car, cercând toate gândurile bune și rele care se nasc în noi. Căci nimeni nu este atât de fără de minte încât să ignore cele de folos, ci cunoaștem că cei ce fac cele rele nu vor scăpa de judecata viitoare. Căci dacă poftele plăcerilor ne biruie și noi suntem robiți de ele și nu luptăm mai degrabă cu bărbăție împotriva momelilor lor, ne aflăm călcători ai propriilor făgăduințe și pe bună dreptate vom fi osândiți.

Căci nimeni dintre noi nu poate să nu dorească căci această aplecare spre poftă este naturală în noi, dar a nu cădea în plăcere din pricina cugetului evlavios care stăpânește și din frica de judecată, ține de alegerea noastră liberă. Asemenea și mânia, prin același cuget, putem să o potolim. Lăcomia pântecelui și toate dezmierdările ce se nasc din ea putem să o înfrânăm prin rugăciune și postiri aspre.

Lăcomia, nu numai să o respingem ca fiind interzisă, ci să o și urâm. Acest lucru mărturisindu-l mai înainte dumnezeiasca lege zice: „Nu vei pofti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici toate câte sunt ale lui”[1], învățându-ne pe noi prin acestea nici să fim biruiți de pofta de femeie, nici de slavă deșartă sau fățărnicie, nici să fim stăpâniți de mânie, nici să fim robiți de lăcomia pântecelui sau iubirea de arginți sau de alte pofte rele. Ci Domnul pentru aceasta a arătat două căi, una strâmtă, care duce la viață pe cei ce umblă pe ea și care se străduiesc să viețuiască bine în această viață, și una largă, ce duce la pierzanie pe cei care disprețuiesc virtuțile pentru aceea îndeamnă: „Ceea ce vă spun vouă în întuneric, spuneți la lumină. Căci faptul de a cugeta și a face cele rele poartă chipul întunericului, condamnându-i pe cei ce au păcătuit, iar a alege binele și dreptatea printr-o aplecare/dispoziție bună, conduce la viitoarea, veșnica lumină.

Să ne stăpânim, așadar, patimile prin cugetul evlavios și să ne întoarcem de la orice poftă rea și iubitoare de păcat, râvnind viețile sfinților, ostenelile și slava cea gătită lor și nepovestita făgăduință, pentru care suntem datori să priveghem și să ne rugăm pururea, liberi, fraților, prin libertatea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne va păzi pe noi, pe toți spre slava măreției Lui, Amin. Acestea le-a spus bătrânului și monahilor. A zis bătrânul: „Nu acesta vorbește unele ca acestea, ci Preasfântul Duh părintesc și desăvârșitor, căci scris este: „din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă”[2].

(Sfântul Simeon, cel din Muntele Minunat, Omilii, traducere de Laura Enache, în curs de apariţie la Editura Doxologia)