În această clipă, mi-a venit în minte pilda unei femei foarte simple din popor, pe care am întâlnit-o cândva, cu mult timp înainte, la spovedanie. Nu o cunoșteam, nici nu o știu, și nici de-aș vedea-o pe stradă nu aș mai recunoaște-o. Se apropia de 70 de ani. Poate că Dumnezeu a chemat-o deja la El până acum. După ce s-a spovedit, nu îmi aduc aminte cum s-a ajuns la o discuție legată de faptul că se ținuse departe de păcate. Am întrebat-o dacă lucrează.

– Nu, părintele meu, am încetat; nu mai pot lucra.

– Și cum trăiești? Ai ceva pensie?

– Nu, nu am nicio pensie...

S-a uitat puțin bănuitoare, era fără școală săraca, și mi-a zis:

– Pentru că ești duhovnic, o să-ți spun. Dar să nu mai afle nimeni.

Parohia noastră a construit o biserică nouă, mare și frumoasă. Au avut multe lucrări în interior, și mai rămăsese catapeteasma. Preoții au anunțat în biserică de mai multe ori că s-a început colecta pentru o catapeteasmă din lemn sculptat. Eu, de mică copilă, toată viața mea, am lucrat ca servitoare și cu banii ce i-am câștigat am ridicat o casă. Stăteam într-o cameră, iar pe celelalte le închiriam; în felul acesta izbuteam să supraviețuiesc.

Într-o zi, mă duc la parohul bisericii și îi spun: „Părinte, de câți bani este nevoie pentru catapeteasmă?”. Mi-a spus: „Un milion și jumătate” la banii din vremea aceea (astăzi ar însemna 20-25 de milioane). „Părintele meu, ascultă, îi zic, am o casă care face acești bani, consiliul bisericesc s-ar angaja însă să-mi dea 1500 pe lună, cât iau pe închiriat, ca să trăiesc? Doar cât trăiesc, după aceea nu va trebui să dea nimic moștenitorilor mei”.

„Se angajează și cu mai mult”. „Însă, auzi, i-am spus, să nu afle nimeni. Numai eu și cu tine să știm...”. „Așa ceva nu este posibil, întrucât consiliul parohial, ca să ia o astfel de decizie, trebuie să i se aducă la cunoștință. Cum va putea altfel să hotărască? Prin urmare, nu voi putea să țin secret cu desăvârșire”. „Bine, îl vei lua pe fiecare membru din consiliul parohial și îl vei pune să-ți făgăduiască în fața icoanei lui Hristos că nu va spune la nimeni. Nimeni din parohie să nu afle!”. „În regulă, aceasta ți-o promit!”.

Într-adevăr, căsuța s-a vândut și catapeteasma s-a făcut. Iar eu, părinte, trăiesc din cele pe care mi le dă consiliul. A, mi-au spus unii din consiliul parohial, care știau cele întâmplate: „Biata de tine, acum, că ai făcut donația, nu ne lași să punem și numele tău?”. „Nu, le-am spus, pentru că o să-mi pierd plata dacă faceți acest lucru”.

Acum mă duc în biserică și, când văd catapeteasma, plâng de bucurie și spun: „Îți mulțumesc, Hristoase al meu, că m-ai învrednicit pe mine, o femeie săracă, o slujnică care nu merită nimic, un gunoi, să fac un lucru așa frumos pentru biserica Ta!”. Și, când o văd, se veselește sufletul meu. Când mă voi duce în Împărăția lui Dumnezeu, neavând în viață nimic altceva vrednic de luat în seamă, Îi voi arăta Domnului și eu ceva, și-I voi spune: „Doamne al meu, ostenelile mele ți le-am dat ca să se facă ceva în biserica Ta; altceva nu mai am”.

Atât de mult m-a impresionat pilda acestei femei, încât mi-am spus: în ziua Judecății, câți dintre noi, clericii, vom fi judecați pentru că adesea ne-am trecut numele la vedere, cu litere mari, scriind: „Catapeteasma sau biserica s-a făcut de cutare sau cutare”, după care urmează listele cu ctitori.

Această femeie simplă, fără să fi sporit mult în cele duhovnicești, avea un astfel de cuget, pe care noi, cei zice-se înaintați în cele ale duhului, nu-l avem. Dimpotrivă, noi ținem cu tot dinadinsul să se afle faptul că am donat una sau alta. Repet, unele din aceste suflete curate „cărora nu era lumea vrednică” (Evrei 11, 38) ne vor judeca în ziua Judecății.

(Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 86-88)