Gheronda Iosif Isihastul - Cuvânt despre rugăciune

„Și pe când Se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui”(Lc. 11, 1).

Însemnătatea rugăciunii, ca mijloc elementar de susținere a ființelor raționale, nu au subliniat-o numai Apostolii, când L-au rugat pe Domnul să-i învețe despre aceasta, ci dintotdeauna rugăciunea era cel mai important mijloc de comunicare a omului cu Dumnezeu, Creatorul lui. Poate cineva, fără exagerare, să spună că rugăciunea era cea dintâi datorie și funcție a tuturor ființelor raționale, materialnice și nematerialnice, a îngerilor și a oamenilor, mai înainte și după cădere, mai ales a celor din urmă. Părinții noștri purtători de Dumnezeu, a căror lucrare de căpătâi în luptele lor ascetice era rugăciunea, au descris și au definit în multe feluri această virtute. Din definițiile lor vom împrumuta și noi câteva, lucru pe care îl considerăm preferabil decât a spune noi ceva de la noi.

Sfântul Ioan al Scării o numește, după calitatea ei, „unire și împreunare a omului cu Dumnezeu”. După lucrare, o numește „susținere a lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor și invers, fiică a lacrimilor, răscumpărarea păcatelor, pod peste ispite, peretele din mijloc despărțitor al necazurilor, nimicirea războaielor, lucrarea îngerilor...” și continuă cu mulțimea caracteristicilor  și lucrărilor acestei virtuți supreme.

Sfântul Macarie al Egiptului în Cuvântul lui despre rugăciune spune următoarele: „Atenția la rugăciune este căpetenia oricărei bune osteneli și culmea tuturor faptelor bune, prin care le dobândim și pe celelalte”. Cuviosul Nil Ascetul, în capitolul al 3-lea Despre rugăciune spune: „Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu”. La multele păreri ale Părinților despre cât de necesară este rugăciunea nu este nevoie să mai adăugăm noi nimic, și în special dacă este cunoscută porunca Sfântului Apostol Pavel „Rugați-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17). „Și vă îndemn mai înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (1 Tim. 2, 1).

Și fiecare cunoaște despre Domnul nostru Iisus cât ne îndeamnă să ne rugăm prin exemplul văduvei și al judecătorului nedreptății și al celui ce cere pâine în miezul nopții. Toți cunoaștem de asemenea cât insistă să nu cedăm în rugăciunile noastre, ci să stăruim cerând, căutând și bătând. Însuși Domnul nostru adeseori se ruga și în unele locuri: „Și a doua zi, foarte de dimineață, sculându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo” (Mc. 1, 35). Și în altă parte: „Și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu” (Lc. 6, 12) sau „Și pe când Se ruga Iisus într-un loc” (Lc. 11, 1).

Socotim că este de prisos să mai adăugăm și noi altceva despre calitatea, lucrările și necesitatea rugăciunii. Noi aici ne vom ocupa numai cu modul lucrării rugăciunii având ca bază criteriile practice ale Părinților noștri care nu dau greș niciodată. Modurile rugăciunii potrivit cu tradiția noastră și cu Sfânta Scriptură, sunt multe precum și mijloacele ei de nevoință. Părinții noștri purtători de Dumnezeu, mișcați de pilda Domnului nostru, Care ne-a dat în versuri rugăciunea domnească, Tatăl nostru, au rânduit și ei la diferite slujbe de zi și de noapte, diferite rugăciuni, atât în proză, cât și în versuri. Înțelesurile lor corespund tuturor tipurilor de rugăciune, care sunt în principal următoarele: rugăciunea propriu-zisă, cererile, mijlocirile, rugămintea, mulțumirea și doxologia, adică tot ceea ce e cuprins în mișcarea, întoarcerea și comunicarea ființelor raționale cu Dumnezeu. Aceste moduri principale ale rugăciunii exprimă nu doar unul, ci felurite mijloace, în funcție de starea, puterea și cunoștința fiecărui poet sfânt și țintesc întotdeauna la un singur scop „ca pururea să cădem înaintea lui Dumnezeu”. Se aplică așadar îndemnul: „Veniți să ne închinăm și să cădem și să plângem înaintea Domnului Celui ce ne-a făcut pe noi” (Ps. 94, 6). Un loc special în slujirea noastră îl dețin Psalmii Împăratului profet David. Aceștia cuprind toate tipurile de rugăciune pe care le cer împrejurările, nevoile și încă și timpul, ca să caute cineva prin ele dumnezeiasca milă. Căci uneori strigă credinciosul: „Dintru adâncuri strigat-am către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu” (Ps. 129, 2). Și iarăși: „Doamne, ascultă rugăciunea mea și strigarea mea la Tine să ajungă” (Ps. 101, 1)  „Către El cu gura mea am strigat și L-am lăudat cu limba mea” (Ps. 65, 16). Altădată iarăși în liniște și în tăcere, vorbind numai cu inima, se roagă rugătorul „Rugatu-m-am feței Tale din toată inima mea” (Ps. 118, 58) Și iarăși: „Mărturisi-mă-voi ție, Doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale” (Ps. 9, 1). „Aprinsu-s-a inima mea și s-au schimbat rărunchii mei” (Ps. 72, 21) „Ca să fie pătruns omul în adâncimea inimii lui, înălța-Se-va Dumnezeu” (Ps. 63, 8). Și continuă cu descrierea calitativă a ostenelii omenești, cu rugăciuni și cereri, mulțumiri și slavoslovii, și cu orice alt mijloc considerat corespunzător pentru a face cunoscută dumnezeieștii bunătăți nevoia omenească. Psalmistul împarte încă în perioada celor douăzeciși patru de ceasuri ale zilei felul rugăciunilor sale : „de șapte ori pe zi Te-am lăudat pe Tine pentru judecățile dreptății Tale (Ps. 118, 164) Și iarăși: „Ziua am strigat și noaptea înaintea Ta” (Ps. 87, 13). Și iarăși: „La miezul nopții m-am sculat ca să mărturisesc Ție judecățile dreptății Tale” (Ps. 118,62). Și altă dată iarăși: „Din zori m-am sculat și am strigat: întru cuvintele Tale am nădăjduit.  Deschis-am ochii mei dis-de dimineață, ca să cuget la cuvintele Tale” (Ps. 118, 147-148). Și iarăși: „Seara și dimineața și la amiază și în toată vremea mă voi mărturisi Ție, Doamne” (Ps. 54, 18). Trebuie să mărturisim că Părinții noștri în vechime se ocupau mult cu Psalmii lui David și cei mai mulți citeau toată Psaltirea, pe care o considerau slujbă întreagă. De la aceștia și Biserica a luat obiceiul să săvârșească slujbele de zi și de noapte cu mulți psalmi. După cum se știe, se citește toată psaltirea pe săptămână, în timp ce, ca un adaos, mulțime de psalmi completează părți ale slujbelor, precum utrenia, vecernia și restul. Însemnătatea mare a psalmilor, care se impuneau atât de mult în tradiția și ierurgia bisericească este trecută cu vederea în generația noastră, cu excepția așezămintelor monastice. Și aceasta se datorează mai ales necunoașterii limbii și tendinței de a prescurta sinaxele bisericești.

Precum am arătat mai înainte, bogăția înțelesurilor Psalmilor davidici a preocupat mult biserica primară, și pe înșiși părinții singuratici, până în perioada înfloririi palestiniene din secolul al 5-lea și al 6-lea, când monahii savaiți au introdus imnologia Octoihului și a troparelor, în special la praznicele împărătești și ale Născătoarei de Dumnezeu, dar și la pomenirile sfinților. Acest mod general al imnologiei ecleziastice, cu noua ei formă, care se menține până astăzi, privește în primul rând cultul comunității generale a credincioșilor.