Unii, în mod greşit, confundă curăţia cu fecioria. Şi, pentru faptul că fecioria nu este obligatorie, ei socotesc şi curăţia ca pe un lucru neobligatoriu pentru toţi oamenii. „Monahii şi monahiile au făcut legământul fecioriei – spun ei – şi trebuie, prin urmare, să se afierosească unei vieţi de curăţie, însă noi, oamenii trăitori în lume şi cu fa­milie, suntem slobozi de îndatorirea de a ne nevoi întru această virtute”.

Oare aşa stau lucrurile? Nu, deoarece curăţia nu înseamnă feciorie, ci curăţenie sufletească. Iar ea este obligatorie şi pentru oamenii căsătoriţi, şi pentru cei necăsătoriţi. Nunta este dintru început curată şi binecuvântată de Dumnezeu. Însă aceasta se ridică la înălţimea virtuții doar atunci când este însoţită de curăţie, adică de cinste şi de încredere reciprocă.

Fecioria are o şi mai mare binecuvântare de Dumnezeu. Ea nu este o îndatorire, ci o nevoinţă asumată de bunăvoie de către cei ce au chemare către ea, după cuvintele lui Hristos: „Cine poate întelege, să înţeleagă!” (Matei 19, 12). Însă, doar atunci este plăcută lui Dumnezeu când este însoţită de virtutea curăţiei. Nunta ar putea fi întinată de păcatele necurăţiei. Şi starea celor necăsătoriţi ar putea să fie murdărită tot din această pricină. Ca să nu se întâmple aşa ceva, noi trebuie să ne ostenim a dobândi virtutea curăţiei.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Curăția – tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, București, pp. 9-11)