A venit, oarecând, un bătrân la alt părinte și, vorbind ei unul cu altul, a zis unul: „Eu am murit pentru lume”. Și i-a răspuns lui celălalt bătrân: „Să-ți nu-ți pui nădejdea întru tine, până ce vei ieși din trupul tău, că dacă tu zici „am murit”, apoi satana n-a murit; ci încă în toate ceasurile să ne păzim pe noi înșine cu dinadinsul.

Că precum un ostaș sau un vânător, când merg la lucrul lor, nu se înspăimântă, ci se nevoiesc, măcar că nu știu dacă vor fi răniți sau dacă vor scăpa și se vor mântui, așa se cade și monahului a se lupta cu dracii, dar să nu-și pună nădejdea întru sine, ci la Dumnezeu să-și pună toată nădejdea”.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 454-455)