Era un părinte, un călugăr care cădea mereu în păcatul desfrânării și după aceea plângea cu lacrimi și dracul a venit și i-a spus: „Ce tot te smiorcăi acolo? Că n-ai nicio șansă! N-ai cum să te mântuiești, n-ai cum să scapi! Mai bine hai cu mine, cât trăiești să te distrezi și tu, să te bucuri de viață, nu mai stai aici ca prostul să plângi și să te tânguiești!”. Și el a zis: „Nu! Eu sunt al lui Dumnezeu! Sunt păcătos, sunt neputincios, dar sunt al Lui, nu sunt al tău și dacă Dumnezeu mă trimite în iad, asta este! Eu vreau să mă duc în iad, dar să mă trimită Dumnezeu, nu să mă chemi tu!”.

Deci, uneori neputința noastră în fața păcatului e atât de mare încât îl facem. Important e să nu ne centrăm pe păcat, ci pe Hristos. Să zicem „Doamne, iartă-mă!” și apoi avem trei lucruri de făcut pe care eu le fac și vi le spun și vouă mereu: „Doamne, păzește-mă de păcatul acesta!”, „Astăzi fără de păcat să ne păzim” se roagă întreaga biserică. Se apropie ispita, ești în lucrarea păcatului: „Doamne, scapă-mă!”. N-ai scăpat, ai căzut, l-ai făcut: „Doamne, iartă-mă!”.

Să nu deznădăjduim la capătul acesta unde cădem. Și ce e mai uimitor decât să vezi cum după o cădere cumplită în care ești rușinat, ești lovit, ești distrus, apare acea ispită a deznădejdii. Și când biruiești această ispită a deznădejdii, când spui: „Refuz deznădejdea! Nu primesc deznădejdea! Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!”, vei simți cât de mult te iubește Dumnezeu și vei simți că a murit și a Înviat pentru tine, pentru mine și nu ne mai contabilizăm păcatele decât în sensul că ne lepădăm și luptăm ca să rămânem cu Dumnezeu.

(fragment din conferința „Familia în societatea de azi”, susținută de monahia Siluana Vlad la Casa de Cultură a Studenților din Iași, 4 octombrie 2018)