În vremea aceea, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis: Știi că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat? Iar El, răspunzând, a zis: Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu Cel Ceresc va fi smuls din rădăcină. Lăsați-i pe ei; sunt călăuze oarbe orbilor; și, dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Lămurește-ne nouă pilda aceasta. El a zis: Acum și voi sunteți nepricepuți? Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și apoi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, blasfemii. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om. Și, ieșind de acolo, a plecat Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. (Matei 15, 12-21) (Joi în săptămâna a șaptea după Rusalii)

Într-o lume dominată de „short”-uri și „reel”-uri, mai nerăbdătoare ca niciodată, prea adesea se scot din context scurte ziceri ori imagini pentru a se justifica false crezuri. Însă pentru a fi buni cunoscători ai cuvintelor dumnezeiești e bine să se contextualizeze versetele studiate, citind măcar un paragraf înainte și unul după acestea, așa încât să se înțeleagă mai bine care este mesajul transmis. 

Cu o zi înainte, în miercurea săptămânii a șaptea după Rusalii, s-a rânduit citirea la Sfânta Liturghie a pericopei de la Matei în care Domnul condamna preluarea tradiției fără a o trece prin filtrul rațiunii și al inimii. Astfel, dacă fariseii L-au acuzat că nu Se spală pe mâini înainte de a mânca, Iisus le-a răspuns că nu prin asta vine necurăția cuiva, fiindcă nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese. Această expresie este extrem de uzitată de numeroși pretinși creștini care nu mai țin niciun fel de rânduieli și se scuză de aceasta, apelând deodată la cuvintele lui Iisus și afișându-se astfel drept liberali în credință, „așa cum a fost Iisus”. Dar textul citit în continuare, în această zi, demonstrează mai degrabă contrariul interpretării trunchiate, părelnice, că Mântuitorul ar fi relativizat postul. 

În urma replicii Domnului, fariseii s-au scandalizat, drept urmare ucenicii s-au dus la Iisus și L-au informat de reacția acelora, parcă insinuând ca El să aibă grijă ce vorbește, ca să nu provoace tulburare. Dar Domnul nu Se dezice nicicum de cele spuse, nu Se corectează și nici nu spune că „poate a exagerat un pic”, sau că „data viitoare o să fie mai atent”. Dimpotrivă, îi încredințează pe ucenici că a spus chiar bine ce avea de zis, adăugând că „orice răsad nesădit de Tatăl”, adică orice învățătură care nu vine de la Dumnezeu, ci e tradiție omenească, „va fi smuls din rădăcină”, va pieri. Apoi continuă spunând despre farisei că sunt „călăuze oarbe pentru orbi”, adică ei înșiși ghidează pe neștiutori către adâncimile ignoranței. De aici a rămas în uz expresia „orb pe orb de va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă”. Aceasta înseamnă că e bine, chiar dacă am fi orbi sau rău-văzători, să cercetăm cine ne sunt călăuze în toate domeniile, desigur și în cel spiritual. Nu e nicium un semn de înțelepciune alegerea ca ghid în viață a unui om nespecializat. 

Spunând aceste cuvinte, care în urechile noastre sună a proverbe, primul despre răsadurile care vor fi smulse, al doilea despre orbul călăuză la orb, Domnul a devenit deodată neînțeles chiar și de ucenicii săi. Aceasta, fiindcă ei înșiși urmau tradițiile exact așa cum le-au primit, fără a le face vii în minte și în inimă, negândindu-se la rostul lor. Într-o lume extrem de tradiționalistă, ucenicii nu puteau încă să priceapă că până și un învățător de lege poate induce în eroare, nu neapărat din reavoință, ci poate din neștiință sau insuficientă experiență. Așa că au cerut explicații Domnului, iar El le dă – arătându-ne și nouă, celor de azi – adevăratul sens al dictonului „nu ceea ce intră în gură, ci ceea ce iese din gură îl spurcă pe om”, așa încât azi nu se mai poate folosi cineva de el (și să rămână credibil) pentru a-și justifica nepostirea sau neorânduiala.

Mântuitorul lămurește cum nu se poate mai clar sensul expresiei, acceptat de orice om cu bun simț, anume că omul se spurcă mai degrabă din cauza propriilor gânduri, vorbe și fapte. El arată cum din inima omului iese în afară, prin intermediul gurii, adică prin cuvinte, tot felul de păcate. Aceste păcate se aflau deja, „ca semințe”, în virtualitate, în interiorul omului. Așa se trece de la păcatul cu gândul la cel cu vorba sau, mai grav, cu fapta. Ieșind din minte afară, prin gură, adică fiind verbalizate, răutățile din interiorul nostru ajung să se răspândească în jur și să facă rău și altora. Asta înțelegem cu toții. Este clar că nu mâncarea spurcă pe om, fiindcă tot ce se ia cu binecuvântare e curat. Ci cuvintele rele și alte răutăți ce ies din om în afara sa, acelea spurcă. Prin urmare, Domnul Hristos nu tematizează aici învățătura despre postire sau nepostire, așa cum ar crede unii care se folosesc abuziv de cuvântul lui Iisus, ci pune în contrast mâncarea, dată nouă prin mila Dumnezeu, cu relele produse de inima omului. 

Nu mâncarea cu mâinile spălate sau nespălate, nu modul cum mâncăm sunt esențiale. Nu ce anume mâncăm. Despre aceasta nu spune Iisus nimic aici. Sunt alte momente în care se face referire, fie la postul Domnului timp de patruzeci de zile după Botezul Său (Matei 4, 4), fie îndemnul de a posti cu discreție și nu spre lauda de sine (Matei 6, 17), fie dimpotrivă, la nepostirea ucenicilor, atunci când se bucură că sunt alături de Învățătorul lor (Matei 9, 14). Nu înseamnă însă nici că Iisus e împotriva spălării mâinilor înainte de masă, împotriva igienei în general. Aceasta ar fi o altă direcție greșită de interpretare. Ci Hristos dorește să sublinieze ce primează în viața omului și ceea ce e neesențial, care poate fi cu siguranță făcut, dar nu poate fi imputat altuia că nu săvârșește.