Odată, Stareţul însuşi a povestit următoarele unui frate din mănăstire, legându-l să nu le spună nimănui:

- Într-o noapte am ajuns la mare mâhnire din pricina cumplitei insomnii. M-am rugat cu durere Domnului, spunându-I: „Doamne, nu-ţi cer nimic altceva! Vreau puţin somn. Îţi cer foarte puţin. Puţin, ce poţi da şi unei furnici.” După aceea am luat în mâini Noul Testament să citesc ceva. Privirea mi-a căzut pe stihul: „Datu-mi-s-a un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” L-am închis şi am zis: „Îţi mulţumesc, Doamne!”

Au trecut 2-3 ani şi am ajuns iarăşi în aceeaşi stare sufletească din pricina multelor mele insomnii. Am repetat acelaşi lucru şi privirea mea a căzut pe acelaşi stih. Am slăvit iarăşi pe Dumnezeu şi n-am mai insistat în problema asta.

După mai mult timp, continuând martiriul insomniilor, am îndrăznit pentru a treia oară şi am deschis din nou Noul Testament spre mângâierea mea. Din nou, acelaşi stih: „Datu-mi-s-a un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” De aceea de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 7-9).

Atunci am rostit iarăşi profund mişcat: „Doamne, Îţi mulţumesc! Iartă-mă!.”

De atunci, fiule, n-am mai îndrăznit să mă mai plâng Domnului pentru nimic. Să fie slăvit!

 

(Arhim. Epifanie Teodoropulos, Crâmpeie de viață, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 36)