Să te ierți pe tine însuți – de ce este greșită această abordare?

Reflecții

Să te ierți pe tine însuți – de ce este greșită această abordare?

    • Să te ierți pe tine însuți – de ce este greșită această abordare?
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Cel ce nu se iartă pe sine şi care nu poate nădăjdui iertare decât de la sine suferă nedefinit. Acesta se încredinţează judecăţii necruţătoare a conştiinţei lui. Este chinul unui suflet care nu poate crede în dumnezeiasca iertare şi acestor cuvinte spuse Sfinţilor Apostoli: „Oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”. Acesta este chinul celui mândru, care opune propria judecată şi chiar auto-condamnarea dumnezeieştii milostiviri. El este mai drept decât Dumnezeu. Îl înfruntă. El are dreptate împotrivindu-se Lui. Dumnezeu vrea să îl ierte, însă el se condamnă.

Expresia „trebuie să te ierţi pe tine însuţi”, câteodată replică la blândeţea evanghelică, ar vrea să spună că iei locul lui Dumnezeu, să-ți fii suficient: atunci îţi eşti pentru propria conştiinţă o referinţă suficientă spre a-ţi fi totodată avocat şi judecător. Pretenţia de a te ierta pe tine provine din ideologia autodispunerii de sine. În această perspectivă consideri că nu ai de dat socoteală nimănui, decât ţie însuţi. Că eşti capabil să ştii ce este bine pentru tine. Este un narcisism al conştiinţei morale. Şi, pentru a te scuza, a te apăra pe tine dinaintea forului propriei conştiinţe şi dinaintea oricărei instanţe a lumii acesteia şi a celeilalte, resursele indulgenţei sunt mari! „Sunt conştient de mine, de valoarea mea” este o expresie frumoasă – doar că această conştiinţă nu este decât o oglindă. Este o expresie frumoasă, când mă gândesc sincer că pot să-mi deschid neosândit conştiinţa dinaintea lui Dumnezeu, „Singurul, dinaintea Căruia am păcătuit” (Psalmul 51). Însă este o inepţie să-ţi cauţi scuze până le afli, pentru a te îndreptăţi singur. Este o eroare, căci atunci confunzi scuza cu iertarea.

Dimpotrivă, cel ce nu se iartă pe sine şi care nu poate nădăjdui iertare decât de la sine suferă nedefinit. Acesta se încredinţează judecăţii necruţătoare a conştiinţei lui. Este chinul unui suflet care nu poate crede în dumnezeiasca iertare şi acestor cuvinte spuse Sfinţilor Apostoli: „Oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”. Acesta este chinul celui mândru, care opune propria judecată şi chiar auto-condamnarea dumnezeieştii milostiviri. El este mai drept decât Dumnezeu. Îl înfruntă. El are dreptate împotrivindu-se Lui. Dumnezeu vrea să îl ierte, însă el se condamnă. Cine îşi opune propria dreptate dumnezeieştii milostiviri va vrea să se pedepsească singur, considerându-L pe Dumnezeu prea bun – iar iertarea Lui prea lesnicioasă. Acesta tinde spre sinucidere, groaznică executare a celor deznădăjduiţi.

Aici este una din formele „păcatului împotriva Duhului Sfânt”, una din porţile iadului. Satana, arhanghelul mândriei, este cel care întotdeauna vrea să aibă dreptate împotriva lui Dumnezeu – şi Îl acuză de inumană asprime sau de slăbiciune demnă de dispreţ. El nu poate crede în cuvântul milosârd din Evanghelie, aşa cum nu se poate pleca dinaintea dumnezeieştii bunătăţi. Acesta îşi rezervă dreptul şi puterea de a-şi ierta singur datoriile – doar dacă se consideră datornic. În parte, urăşte iubirea ce iartă. Mândria detestă smerenia. Consideră umilitoare dumnezeiasca iertare.

„Să te ierţi pe tine” vrea, poate, să însemne în chip paradoxal să accepţi să fii ceea ce eşti. Să renunţi la judecata iremediabilă faţă de tine. Nu mă iert deloc pentru cutare faptă, pentru cutare cuvânt; mă consider de neiertat; nu mă iert pentru că am făcut sau spus aceasta. Ce scăpare am, dacă nu iadul? Ce ieşire am, dacă nu să renunţ să mai fiu procurorul şi judecătorul nemilos al sinelui? Să renunţăm la această prerogativă diabolică, la dreptatea fără Dumnezeu, la autoîndumnezeire . Să încetăm să fim mai drepţi şi mai aspri – sau mai indulgenţi ! – decât Cel ce este Judecătorul celor vii şi al celor morţi. Să renunţăm chiar a mai fi avocatul propriei persoane dinaintea conştiinţei noastre, dinaintea celuilalt şi dinaintea lui Dumnezeu. Să nu ne căutăm scuze; să nu ne apărăm; să pledăm pentru vinovăţie; să ne încredinţăm dumnezeieştii milostiviri. Să riscăm ipoteza referitoare la existenţa lui Dumnezeu: şi dacă ar fi adevărat?

Hai să ne aruncăm în apă! Să ne afundăm, să ne botezăm în fluviul iubirii care iartă datoriile, care iartă fără condiţii. Să îndrăznim a ne ruga astfel: „Dumnezeule, de exişti, Te chem, căci mă aflu pe marginea prăpastiei. Mă urăsc groaznic. Consider că nu merit decât cea mai grea pedeapsă. Nu sunt vrednic de nicio iertare. Tu, Dumnezeule, de exişti, căci mulţime de sfinţi laudă sfânt Numele Tău, de exişti, pedepseşte-mă şi iartă-mă! Iartă-mi păcatele, căci nu mă pot ierta pe mine. Izbăveşte-mă, dezleagă-mă! Spune-mi şi mie, precum în Evanghelia Ta: Mergi! Iertate-ţi sunt păcatele!”.

Darul pocăinţei Îl are ca părinte pe Tatăl Ceresc, Izvorul a toată dăruirea şi a tot binele; iar ca maică, asprul sentiment al neiertării. „Nu-mi voi ierta niciodată” – această exclamaţie, de nu este furată de dracul deznădejdii, se alipeşte de dumnezeiescul Mângăietor, Nădejdea celor deznădăjduiţi, Cuvântul şi dumnezeiescul Fiu Unul Născut Care făgăduieşte: Oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer!

Traducere și adaptare: