Copilul trebuie învăţat să iubească trilurile păsărilor, poienile inundate de soare, culorile răsăritului şi ale apusului, să-l facem atent la frumuseţea care îl înconjoară. Este bine să mergem cât mai des în pădure, unde putem cânta şi alerga în voie (căci copiii rămân copii), fără să facem prea mare gălăgie, pe care nu ar putea-o suporta nici chiar elefanţii.

Nicăieri în altă parte, Dumnezeu nu este atât de mult slăvit, ca în poienile din munţii Alpi. Uneori când ne aflăm în vreo pădurice ni se pare că anume aici, ca într-o biserică, ar trebui să facem o slujbă de priveghere sau o Liturghie. 

Timp de câteva decenii s-a încurajat lupta împotriva naturii, împotriva rămăşiţelor trecutului. Ei au învins în această bătălie şi ca să ducă treaba până la capăt au apărut discuţiile despre ecologie şi despre păstrarea mediului înconjurător.

Educarea la copil a sentimentului de dragoste pentru natură, arta de a vedea frumuseţea ei, va salva mai târziu omenirea de multe manifestări patologice din artă. Această educaţie începe chiar din pruncie. Încă din leagăn, copilul trebuie înconjurat de tot ce este frumos. El trebuie învăţat să vadă frumuseţea florilor, a copacilor, a fluturilor care zboară în jur. Sentimentul perceperii frumuseţii naturii este sădit în om chiar din primele lui clipe de viaţă. Acest sentiment nu trebuie nimicit, ci dezvoltat prin toate mijloacele de care dispun părinţii.

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2006, pp. 119)