Aspecte introductive

Socotesc că există puține pasaje din Sfânta Scriptură despre care e atât de dificil a scrie, precum despre Pilda Semănătorului. Hristos însuși îi face exegeza, iar Sfinții Părinți se referă adesea la dânsa. Ca atare, e dificil de a mai spune ceva nou și a rămâne totodată pe linia Ortodoxiei. De aceea, scopul modestului text de față va fi mai degrabă acela de a reitera esențialul și de a fixa anumite accente.

Interesantă este și avicinanța textului. Înainte de a prezenta contextul rostirii acestuia, Evanghelistul ține să precizeze că Hristos „umbla prin cetăți și prin sate”. Menționează și faptul că propovăduia și binevestea Împărăția și că alături de el erau nu doar cei doisprezece Apostoli, ci și unele femei vindecate de duhuri rele și boli. Dintre acestea, enumerează pe Maria Magdalena, Ioana, soția lui Huza, sluga lui Irod și Suzana. În cuvinte puține, medicul autor reușește astfel să creioneze un tablou complex al propovăduirii. Arată că Domnul ieșea El însuși în întâmpinarea mulțimilor prin intermediul actului propovăduirii, că vorbea cu putere multă și că Își însoțea vorba cu fapte. Nu orice fel de înfăptuiri, ci unele cu puternice reverberații sociale. Apoi, prezintă ecoul acestor lucruri dumulate. Arată că se adunase să-L asculte mulțime multă. Ține să sublinieze faptul că munca Lui nu a fost în van.

Pilda

În fața acestor oameni care erau, cel puțin aparent, dornici să asculte, Învățătorul rostește o pildă. Creează o imagine puternică, bazată pe comparații cu lucruri ce-și găseau corespondența în viața auditorulului, spre a se prezenta pe Sine în ipostaza celui ce lucrează. Vorbește despre El ca despre Semănător, despre sămânță, pe care o identifică cu „cuvântul lui Dumnezeu”, iar despre feluritele tipuri de oameni ce aud acest cuvânt, ca despre tipuri de sol. La final, pentru că ucenicii se arată nepregătiți a pătrunde cu mintea bogăția de sensuri pe care și-ar dori-o El cunoscută, le oferă și o exegeză detaliată. Cu mesajul: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. De ce? Pentru că vremea celorlalți nu sosise încă. Vor avea și ei parte de bucuria de a pătrunde cu ochii inimii în anticamera Împărăției, dar după Pogorârea Duhului. Călăuziți.

Dincolo de aspectele deja intens vehiculate ale poveștii, interesante sunt câteva prezențe regăsite aici. În primul rând Semănătorul. El e Cel căruia i se datorează inițiativa și materia primă. Tot el e cel care-și pregătește pământul. Desigur, trebuie să pornim de la premisa că nu există sol uniform și perfect. Și-n plus, nu-i demn de uitat faptul că acesta e folosit ca metaforă pentru a ne defini pe noi. Pe oameni. Fiecare în felul nostru, cu tipul nostru de personalitate. Cu grijile, nevoile, preocupările și prioritățile noastre. Și mai există o prezență, insuficient adusă în discuție. Cea a diavolului. Întreaga narațiune e conturată în jurul a trei personaje. Dumnezeu, noi și diavolul. Cel din urmă își face loc în poveste de fiecare dată când conexiunea dintre primele două părți nu e suficient de puternică, ori lasă loc șubrezelii.

În loc de concluzii

Așa cum e firesc, ne dorim cu toții să ne regăsim în categoria pământului celui roditor. Să auzim de la Domnul cum spune: „Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare” referindu-se la noi. Acesta este și lucrul cel mai bun. Câți dintre noi suntem, însă, așa? Un lucru ce nu se regăsește în exegeză și pe care Învățătorul se aștepta probabil să-l intuim e faptul că pământul poate fi îmbunătățit. Dacă nu suntem solul cel roditor și-n suflet ne-au dat năvală pietrele, ori spinii, fie ele înțelese ca griji ori păcate, acest lucru nu trebuie să ne sperie. Ajutați de El, dar cu dorința sinceră de a ne depăși condiția, putem face ca, rădăcinile fiecărei patimi, ori colții tăioși ai pietrelor răutății să fie extirpați din solul sufletului noastre. Și astfel, vom face loc seminței celei bune să rodească însutit. Îndrăzniți!