Înjurături, vorbe deocheate, râsete, remarci sarcastice, cinism de şantierist, toate la un loc ne vin în gând atunci când rostim „șantier” sau atunci când trecem prin apropierea unui astfel de loc. Cu toții ne amintim de legendarul Dorel, personaj dintr-o serie de reclame create pentru o băutură alcoolică. Model pentru povești urbane cu boacăne care satirizează obiceiuri ale muncitorilor români, alături de colegii săi, Dorel pune în scenă viața de zi cu zi de pe un șantier. În parte, tabloul zugrăvit de către actorii reclamei redă situații pe care fiecare dintre noi le putem observa în orașele noastre care, de la zi la zi, se transformă în șantiere. Mamele își strâng de mână copiii, ținându-i mai aproape, domnișoarele trec în viteză, bunicile ocolesc, iar tinerii văd șantierul drept un loc de unde mai poți învăța o „învârteală”.

Și, totuși, este șantierul doar un loc „rău famat” ori lipsit de moralitate?

***

Decembrie. Mai sunt doar câteva momente până la marea bucurie a Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos. Încă nu a nins – din fericire pentru șantier – însă frigul și vântul răzbesc prin cizmele de cauciuc. Normalul ar spune ca toți să fim la adăpost, însă pe șantier muncitorii sunt prezenți. Cu zâmbetul pe buze! Au înțeles că „este urgentă” finalizarea unui șantier al căror lucrări, nu din voia lor, au întârziat. Normal era ca și ei să fie acasă, cu familia, pregătindu-se de sărbătoare și de bucurie, după un an în care au fost departe de casă. Și totuși, ei sunt acolo, cu toată bunăvoința… Telefonul sună, grijile de acasă apasă, însă șantierul este șantier. Nu contează că apa este înghețată ori că mortarul trebuie lucrat cu rapiditate, că se întărește pe loc. Cu gândul acasă, la focul din sobă, șantieristul muncește fără să cârtească…

Este o icoană pe care am trăit-o la sfârșit de an 2015. Am fost „acasă” pe un șantier și am avut ocazia „să pipăi” viața dură de acolo. Am plecat la drum cu prejudecăți. Înjurături, vorbe deocheate, râsete, remarci sarcastice, cinism de şantierist… însă am primit una dintre cele mai importante lecții ale vieții. Am cunoscut oameni simpli, însă minunați, am descoperit ce înseamnă o echipă, renunțarea la „eu” și la „acasă” în favoarea lui „noi” și a „interesului beneficiarului”. Mai mult, am văzut că Dumnezeu este prezent în acel loc pe care majoritatea dintre noi îl considerăm fără prea multă moralitate.

„Fără Dumnezeu nu putem face nimic. Nicio cărămidă nu stă fără voia Lui”

Sunt de departe. Doar o dată la două săptămâni merg acasă, deși au familii și nevoi. „Dar dacă firma nu are contracte pe lângă casă, ce să facem? Important este să avem ce pune pe masa copiilor”, îmi spune Mihai. Are patru copii, al cincilea pe drum. Este necalificat, stând departe de familie pentru o sumă pe care destui dintre noi o cheltuim la o ieșire în oraș. Și totuși, nu se plânge de nimic. „Eu mă simt acasă oriunde mă duc. Peste tot am avut sentimentul că sunt acasă. O saltea și apă de spălat, în rest gătim, spălăm, facem curat, la fel ca acasă. Iar acasă, când ajungem după atâtea zile, le luăm de la capăt. Fac soția și copiii ce pot, însă treaba bărbatului mă așteaptă. Ajung vineri seara acasă... timpul este puțin, treburile multe. Este o ispită să mai fac și Duminica câte ceva… dar mă gândesc la Dumnezeu…”

„Fără Dumnezeu nu faci nimic”, intervine Marcel. Este, poate, omul „cel mai plimbat” pe care l-am cunoscut: „Moscova, Belarus, Uzbechistan, Turkmenistan, Arabia Saudită, Emiratele Arabe, faimosul Dubai, Israel, Turcia, Italia, Grecia, Spania, Franța, Germania, până și la sediul NATO de la Bruxelles am cărămizi puse de mine. Dumnezeu a fost cu mine… prin câte am trecut… Un lucru am învățat. Indiferent unde am fost, dimineața am făcut Cruce, chiar dacă eram la arabi sau evrei. Se uitau la mine și se minunau la sfârșitul zile de câte făceam. Le spuneam – faceți și voi Cruce și veți avea spor ca mine!”. Are aproape 50 de ani. Mâinile îi sunt crăpate și bătătorite de la lopată și mistrie. Dar nu dă înapoi, este primul pe schelă, iar ceilalți îi respect autoritatea. „Pe șantier este ca la Biserică. Ne respectăm, fiecare știe ce are de făcut, la nevoie nu ținem cont că unul e zidar, iar altul este doar salahor… punem mâna cu toții.”

Viaţa pe șantier poate fi murdară, dură şi foarte săracă. Și totuși, „tataia Constantin”, de când se știe, a fost pe șantier. „Tata m-a luat de mână și mi-a plăcut. Nu pot să stau acasă, chiar dacă pensia bate la ușă… Îi învăț pe cei tineri ca mereu să aibă în gând pe Dumnezeu. Au pățit-o când nu au ascultat… am mai acceptat să mai lucrăm sărbătorile după-amiază… Betoniera s-a stricat, când am reparat-o s-a luat curentul, când a venit curentul am rămas fără nisip… iar a doua zi a trebuit să dăm jumătate de zid jos, că nu am fost atenți la planuri. De atunci, orice ar fi, sărbătoarea mai degrabă stăm degeaba… Nimic fără Dumnezeu nu faci în viață!”

***

Poate am fost eu norocos și am trăit lângă altfel de șantieriști, însă am primit una dintre cele mai importante lecții de viață. Ziua începea pe la 6.00, când mulți dintre noi încă se mai bucură de căldura așternutului. Pauză? Una singură, după masa de prânz, iar ziua se încheia de multe ori cu mult după căderea nopții. Au fost multe care nu au ținut de munca lor de șantier, însă au știut să pună umărul, fără să condiționeze.

În toată duritatea vieții de pe șantier, sufletul are un loc aparte. Om între oameni, înainte de toate. Înainte de meserie, pricepere, ierarhie, omenia am văzut-o acasă la ea pe șantier. De multe ori poate tindem să-i judecăm din fuga mașinii sau a drumului la piață. Însă, văzută de aproape, din cizme înnoroiate, nu va fi o surpriză să găsești suflete simple, dar pline de bunătate! Și da, „Dumnezeu și șantier” poate însemna o formulă viabilă!