„Hristos Se naşte, slăviţi-L… cântaţi Domnului tot pământul şi cu bucurie lăudaţi-L, popoare, că S-a preaslăvit”! Aceasta este expresia liturgică care exprimă bucuria Bisericii, că i s-a născut Mântuitorul. Bucuria care uneşte cerul şi pământul, îngerii şi oamenii. O bucurie pe care o simţim cu toţii, pe care o trăim mai ales liturgic, eclezial, euharistic – în marea întâlnire din dumnezeiasca Liturghie. Am putea spune că e ceva normal, că aşa au simţit şi strămoşii noştri. În lumea noastră da, e normal. Dar, din păcate, nu toţi creştinii au avut pacea cea sfântă de care ne-am bucurat noi.

De câte ori se citeşte Sfânta Evanghelie, în Duminica de după Naşterea Domnului, ni se înfăţişează o familie din Orientul Mijlociu, care fuge din calea urii omeneşti. Din scutece, Pruncul Hristos a cunoscut suferinţa. Din leagăn, a început să-Şi poarte Crucea. Nu a fost singurul. Imediat a fost urmat de 14.000 de prunci, primii martiri plăpânzi. Iar şirul nu s-a oprit nici până astăzi...

De sărbătorile Naşterii Domnului, acasă la Pruncul Hristos, în Orient, creştinii s-au bucurat – cu lacrimi. Lacrimi pentru cei dragi, care au murit, lacrimi pentru mulţi despre care nu se mai ştie nimic, lacrimi pentru bisericile şi cimitirele lor, lacrimi pentru că Hristos S-a născut într-o lume mult prea crudă.

Lacrimile au început să curgă încă din ajunul marii sărbători, pe când, în lumea noastră, copii aduceau vestea cea bună. Pe 24 decembrie 2013, la vremea vecerniei, în cartierul Dora din Bagdad, o biserică a fost minată. 26 de creştini care se aflau la sfânta rugăciune au murit, iar 38 au fost răniţi. La aceeaşi oră, în piaţa Athorien din acelaşi oraş, două bombe artizanale au vizat o cafenea deţinută de un creştin. 11 morţi şi 21 de răniţi au completat, oarecum, numărul celor de la biserică.

În Egipt, puţin după miezul nopţii de 26 decembrie, în timpul Sfintei Liturghii, o bombă a explodat în naosul bisericii copte Abba Antonie. Aici s-au înregistrat 23 de martiri şi aproximativ o sută de răniţi. Potrivit martorilor oculari, „părţi ale corpului au fost aruncate peste tot, pe stradă, în afara bisericii şi chiar în Sfântul Altar. Cei morţi au fost aşezaţi în faţa Altarului, acoperiţi cu ziare şi slujba a continuat…!”. Martorii atestă, de asemenea, că „forţele de securitate s-au retras cu o oră înainte de atentatul de la biserică”.

Par fapte dintr-o lume paralelă. Fapte ale credincioşilor musulmani de rând, antrenaţi de o serie de clerici fanatici. Şi, dacă aceasta a fost atitudinea fracţiunilor neoficiale, rebele, trebuie să spunem că au existat şi reacţii guvernamentale. În majoritatea ţărilor arabe, liderii guvernamentali musulmani au depus proiecte de lege, care interzic desfăşurarea cultului liturgic creştin în perioada 6 decembrie 2013 - 7 ianuarie 2014.

În Republica Islamică Iran, a fost aprobată o hotărâre de guvern ce recomandă „bisericilor locale să reducă fastul şi festivităţile de Crăciun şi de Anul Nou, pentru a nu perturba zilele de doliu şi de autoflagelare a musulmanilor şiiţi”.

În Irak, unii profesori din şcolile elementare din Bagdad şi Mosul au programat examenele finale în ziua de 25 decembrie, forţând elevii creştini să meargă la şcoală în ziua Naşterii Domnului. Unii clerici au insistat în predicile lor că, a spune cuiva Crăciun fericit este mai rău decât curvia . . . şi chiar mai rău decât a ucide!

În lumea noastră, ne-am bucurat de colinde, de lumini şi de brazi împodobiţi, ne-am întâlnit la Biserică şi am prelungit bucuria acasă, în familie. Nu am avut zăpadă mai deloc, dar am simţit că e iarnă. Am trăit sărbătorile de iarnă, aşa cum se cuvine.

Dincolo, iarna a continuat cu o primăvară arabă, ce a adus lacrimi şi durere. Dar, Hristos S-a născut şi acolo. Poate mai mult decât la noi! Pentru că să aducă un pic de mângâiere. Acolo unde nu au răsunat colindele, au cântat sfinţii îngerii: „Hristos Se naşte, slăviţi-L… cântaţi Domnului tot pământul şi cu bucurie lăudaţi-L, popoare, că S-a preaslăvit”!