Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Luați seama la voi înșivă. Că vă vor da în adunări și veți fi bătuți în sinagogi și veți sta înaintea stăpânitorilor și a împăraților, pentru Mine, spre mărturie lor. Însă mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile. Iar când vă vor duce ca să vă dea în mâna stăpânitorilor, nu vă îngrijiți dinainte ce veți vorbi, căci veți grăi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteți cei care veți vorbi, ci Duhul Sfânt. Și va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și copiii se vor răzvrăti împotriva părinților și îi vor ucide. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui. (Marcu 13, 9-13) (Luni în săptămâna a 34-a după Rusalii)

Fragmentul din Evanghelia după Marcu, rânduit pentru citire în această zi, face parte din cuvintele despre zilele cele din urmă, rostite de Domnul Hristos la solicitarea ucenicilor Săi. Aceste versete cu ecou profetic au coincis cu mai multe momente din istorie când creștinii credeau că s-a apropiat Împărăția cerurilor în cel mai concret înțeles. Semnele vestite de Iisus par a se potrivi destul de mult și cu vremurile de azi. Cutremure, foamete, neînțelegeri adânci, războaie între popoare și între centre de putere, epidemii. Am putea fi la fel de îndreptățiți să credem că trăim vremurile cele din urmă, ceea ce și creștinii din timpul persecuțiilor romane credeau cu prisosință. Însă în versetele premergătoare acestui text, cât și în primul citat aici, Domnul ne atenționează să luăm seama ca să nu fim amăgiți. 

Acest text biblic se concentrează îndeosebi pe ceea ce se va întâmpla cu ucenicii Domnului, dacă ar fi să fie citite versetele printr-o lupă critică, istorică. Sau, privit dintr-o perspectivă metaistorică, se referă la ce se va întâmpla cu creștinii în general. Domnul îi atenționează pe cei iubiți ai Săi de faptul că vor fi prinși și bătuți în adunări, în sinagogi, înaintea conducătorilor lumești, a regilor. Prigoana aceasta are ca motiv numele Domnului. Despre aceasta le vestise și altădată, în forma unei fericiri: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5, 11). Dar spunând același lucru, în contextul de față, cuvintele despre prigoane nu mai par nicidecum fericiri, ci profeții sumbre. La ele adaugă și o atenționare: când vor începe aceste prigoane împotriva creștinilor ca urmași ai Domnului, lumea nu va fi încă pe punctul să se sfârșească, ci mai întâi trebuie ca Evanghelia să se propovăduiască la toate neamurile. 

Știm cu toții că tocmai sângele vărsat al martirilor, așa cum scria apologetul Tertulian într-una dintre cele mai vechi lucrări creștine,  a fost „sămânța Bisericii” (Apologii, cap. 50). Pe mărturia neînfricată a creștinilor a crescut Biserica, lumea mirându-se de atitudinea nu neapărat senină, dar cel puțin bărbătească în fața morții. Creștinii știau că mărturisesc în Hristos pe Însuși Adevărul, fiindcă adevărul nu e un concept filosofic, ci o persoană, Fiul lui Dumnezeu întrupat (Ioan 14, 6). Această viziune nouă la acea vreme a făcut, în ciuda acceptării morții fără împotrivire, ca mieii la junghiere, creștinii să învingă relativismul, nihilismul, hedonismul ce domina societatea greco-romană de acum două mii de ani. Iar în fața morții ei erau îndemnați de Însuși Domnul Care le spunea că înaintea judecătorilor nu trebuie să se ducă pregătiți cu pledoarii și să se gândească prea mult la ce vor spune, fiindcă Duhul Sfânt va vorbi prin ei (cf. Matei 10, 19-20). Cu totul convinși de acest adevăr, făcându-se astfel vase ale Sfântului Duh, moartea lor a devenit sămânță care dă viață altor creștini. Și în ciuda celor mai cumplite prigoane, a celor mai abominabile crime, a denunțurilor în familie, ei nu au ascuns lumina sub obroc. Întrebarea este de ce astăzi ajungem să facem altfel sau cel puțin așa s-ar părea. În cazul creștinilor persecutați în țările unde s-au născut, dar unde alte majorități dictează cu arma și prin mijloace violente ce e permis și ce nu, urmașii lui Hristos trăiesc în același fel ca și cei din Biserica primară. Însă, din păcate, s-a ajuns ca în lumea noastră, în care domină cel puțin legal toleranța și pacea, creștinismul să nu mai pară a străluci ca odinioară. 

De aceea, se poate afirma că spusele Domnului din Evanghelia zilei nu se referă doar la momentele dramatice de prigoană. În lumea modernă, numele Domnului nu e hulit doar de către păgâni, ci de fiecare dintre noi care suntem doar cu numele creștini, dar facem voia altcuiva. Ura față de Domnul se manifestă oricând nu se împlinește porunca Lui, pentru că acolo unde nu este dragoste, se poate vorbi despre o indiferență care ascunde în sine ostilitatea față de Dumnezeu. Se poate spune pe bună dreptate că și indiferentismul religios ucide. Uneori această indiferență față de luarea în râs a valorilor religioase ascunde în realitate frica de a nu ne pierde liniștea și comoditatea cu care ne-am obișnuit. Împotriva acestei opoziții surde la Cuvântul lui Hristos poate răzbi însă răbdarea, temeinicia zilnică a noastră de a face lucrurile despre care inima noastră ne spune că sunt drepte și după Evanghelie. Această abnegație în ascultarea Evangheliei e cea care ne mântuie. Răbdarea de a suporta uneori injurii mici, dar constante, că facem lucruri demodate, aceasta e mucenicia zilei de azi. Rezistența la acțiunea acestei „picături chinezești” care ne picură zi de zi în creștetul capului, picătura numită indiferență, răutate, acreală, această rezistență este forma adecvată de a răspunde azi secularismului.

Prin urmare, prigoana nu e doar până la sânge. Poate să ia și forma unei lupte surde, „pe viață și pe moarte”, în sensul că trăim poate o viață de uzură în lumea descreștinată. Însă Domnul ne îndeamnă să nu ne temem, să nu ne pregătim discursuri, pentru că Duhul Sfânt vorbește prin gura, precum și prin faptele celui bun și drept. Iar cel drept și răbdător până la sfârșit se bucură și se veselește, că plata sa multă este în ceruri!