Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți, deci, înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Feriți-vă de oameni, fiindcă vă vor da pe mâna soboarelor de judecată și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători și la regi veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți; fiindcă nu voi sunteți cei care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este Cel Care grăiește întru voi. Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și copiii se vor ridica asupra părinților și-i vor ucide. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; dar cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui. (Matei 10, 16-22) (Miercuri în săptămâna a treia după Rusalii)

Atunci când Domnul decide să îi trimită pe ucenicii Săi în misiune printre locuitorii Țării Sfinte, le dă indicațiile de bază cu care să înceapă să vestească Evanghelia, vestea cea bună. Învățătura de la care vor porni în propovăduire este „S-a apropiat Împărăția cerurilor!”, iar exemplul de urmat în vestirea lor este acela de a nu purta cu sine prea multe lucruri, care mai degrabă îi leagă de lume decât să îi ajute în misiune. E de înțeles că pentru vestirea Cuvântului Domnului cel mai important lucru este a porni la drum cu Domnul, Care poartă grijă de toate.

Hristos nu îi îndeamnă pe ucenici la misiune promițându-le celebritate, câștiguri, glorie eternă. Acestea poate i-ar fi motivat într-o oarecare măsură, cel puțin până ar fi dat de greu. Dimpotrivă, după ce îi îndeamnă ca singura lor grijă să fie Dumnezeu, Bunul Învățător nu îi menajează, ci le vorbește și despre greutățile care le vor sta în cale. Statutul celui care anunță Cuvântul lui Dumnezeu este acela de oaie în mijlocul lupilor. Nimic mai greu decât această postură dificilă nu se poate concepe. Însă le spune acestea, afirmațiile Sale nu sunt date ca să descurajeze, ci să facă pe Apostoli conștienți de munca la care vor porni. Într-o scrisoare, Sfântul Pavel enumeră toate greutățile întâmpinate în misiunea sa: de câte ori a fost bătut cu pietre, aruncat în închisoare, alungat din oraș, în primejdii cu corabia în mijlocul furtunii (2 Corinteni 11, 24-17). Un om slab sau care ar fi pretins câștig de pe urma misiunii, s-ar fi descurajat după asemenea greutăți. Singur, cel care își dă viața pentru Cel pe Care îl propovăduiește, acela poate rezista în fața necazurilor, după cuvântul Domnului din altă parte: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşteşi le risipeşte” (Ioan 10, 11-12).

În misiunea de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, ucenicii sunt îndemnați să combine două calități rare, înțelepciunea șerpilor, care își protejează capul în toate primejdiile, cu nevinovăția porumbeilor, care nu știu de ură și păcat. Aceste două calități par antitetice. Însă Domnul ne atenționează că înțelepciunea nu trebuie să devină viclenie. Acest lucru se întâmplă când toate mijloacele de lucru cu fratele nostru sunt puse în slujba nepătimirii. Nu în căutarea păcălirii celui de lângă noi, ci în găsirea mijloacelor cele mai diverse, în vederea îndreptării omului pe calea cea bună. 

Faptul de a fi predicator creștin în mijlocul lumii înseamnă multe prigoane. La acel moment, prima venea din partea membrilor Sinedriului, înaltul tribunal religios evreiesc, respectiv din partea conducătorilor sinagogilor. Astăzi, prigonitorii pot fi din lume sau chiar dintre cei care se consideră creștini, însă în zelul lor uită de dragostea față de semeni. Prigonitorii pot fi totodată legile nedrepte sau de moralitate îndoielnică, dar tot la fel de mult și propriile neputințe, obișnuințe, năravuri, comoditatea, propriile păcate care împiedică propovăduirea lui Hristos, tocmai din cauza exemplului nostru rău, neconvingător. Împotriva tuturor acestor dușmani ai Evangheliei nu luptăm noi atunci când propovăduim, ci Însuși Dumnezeu, prin Duhul Tatălui. Acest lucru îl spune Hristos pentru a arăta că uneori cuvintele dinainte pregătite, planurile mărețe de discurs pot da greș. Singur Dumnezeu dă cuvânt bun celui care Îl vestește pe El din inimă. Pe de altă parte, faptul că Dumnezeu vorbește prin gura noastră, atunci când Îl vestim, ne e nu doar nădejde, ci ne arată că nu trebuie să ne mândrim dacă avem cuvânt iscusit. Nu nouă ni se datorează succesul Evangheliei, ci lui Dumnezeu.

Domnul  vorbește și mai departe nu despre succesele în misiune, ci despre necazuri. Din pricina Evangheliei unii vor da pe frații lor la moarte, lucru care s-a întâmplat de nenumărate ori în vremea prigoanelor romane, însă nu numai atunci. Chiar și astăzi sunt prilejuri în care un frate e osândit de alt frate pentru că a respectat dreptatea și că nu a acceptat răul. Și aici se îndeplinește cuvântul Domnului, pentru că cel nedreptățit sau osândit este de fapt, prin viața lui dreaptă, unul care vestește Evanghelia. Tot la fel, Domnul spune că „se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide”. Acest lucru se întâmplă și azi atunci când copiii îi ucid pe părinți prin neascultarea de ei, prin uitarea lor, prin lăsarea lor în afara sferei lor de interese, prin rănirea inimii lor.

Toți cei ce ascultă cuvântul Evangheliei și îl predică fie prin cuvânt, fie prin exemplul vieții, trebuie să se aștepte nu la dragoste din partea lumii, ci la ură și împotrivire. Însă toate necazurile nu sunt date spre a ne pierde nădejdea, ci spre a o întări. Fiindcă acela care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui. Cel verificat în credința sa, care nu se leapădă cu una cu două, ci se încrede în Domnul în orice împrejurare, acela va primi răsplata așteptată, anume mântuirea sufletului.