Satele...

Și-așa, un dor de simplitate te cuprinde...
Când și cerul parcă e îmbătrânit...
Doar vorba spune – Omenia nu se vinde!
Și amintiți-mi – Veșnicia unde s-a născut?

Mor satele și urlă câinii...
Se trec căsuțele de lut...
Își plâng și păsările puii
Ce de la cuiburi au zburat de mult.
Pe drumuri cresc copaci și iarbă,
Se înverzește apa din fântâni.
Nu se mai joacă copilași la corbă,
În prăbușire-și deapănă-amintiri.
Oh, cupola bisericii... mai să cadă...
Nu se mai cântă-n ea slăviri...
Nici cimitirul nu mai vin să-l vadă
Și răposaților să facă pomeniri.
Iar nucul ce mai străjuie la poartă
Se prăbușește necăjit de dor,
Căci au uitat și nuca cum să spargă
Cei care azi trăiesc „online” mai mult.
Mor satele... ce au ei treabă...
...............................................................
Iar casele stau una cu pământul
Le spală apa în vâlvătăi ce curg...
Trăiește în ele numai vântul
Ce zbenguie pustiul din amurg.
Și-așa, un dor de simplitate te cuprinde...
Când și cerul parcă e îmbătrânit...
Doar vorba spune – Omenia nu se vinde!
Și amintiți-mi – Veșnicia unde s-a născut?

(Vasilisk Donica)

Citește alte articole despre: sat, simplitate, veșnicie, poezie, anul satului românesc

Ultimele din categorie