Savin Alexievici – Mărturisitor în temnițele comuniste

În urma Deciziei MAI nr. 666/1952 este trimis pentru 24 luni în colonie de muncă la Canal. Trece prin coloniile de la Peninsula-Valea Neagră (noiembrie 1952-august 1953), Galeșu, Borzești (august 1953) și Onești (martie 1954).

Savin Alexievici s-a născut la 29 aprilie 1913, în familia preotului Vasile Alexievici din Dorna Arini, județul Câmpulung. După absolvirea școlii primare din satul natal, a urmat Școala de cantori bisericești din Piatra Neamț (1931). A ajuns cantor bisericesc la Parohia Ortoaia, din Dorna-Arini, apoi din mai 1942 la Parohia Cozănești, aceeași localitate. În decembrie 1941, era arătat de preotul de la Parohia Cozănești drept „un cântăreț desăvârșit”. Alexievici înființase și dirijase un cor la Parohia Ortoaia și un altul de plugari la Căminul cultural „Mitropolit Visarion Puiu”, din același sat. După rebeliunea legionară, o delațiune anonimă conduce la arestarea lui, în ziua de 15 martie 1941. Era denunțat că ar fi participat la rebeliune, prin ocuparea poștei din localitate. Totuși, din lipsă de probe, la 6 aprilie 1941 este eliberat, iar mai apoi, la 9 mai același an, prin sentință a curții marțiale, achitat de orice penalitate. Ajunge pe front ca sergent major sanitar la Regimentul 11 Roșiori din Basarabi-Constanța, până în aprilie 1943 luptând la Cotu Donului. Pentru faptele sale de pe front, este decorat cu medaliile „Pentru serviciu credincios, cu spade” (16 iulie 1941) și „Crucea meritul sanitar, clasa a II-a”. Din cauza antecedentelor sale, la 25 noiembrie 1944 este reținut și trimis în lagăr, dar la 4 decembrie este eliberat de comisa de triere.

În anul următor, înființează o filială a asociației „Virtutea militară” în Cozănești-Dorna Arini, în scopul ridicării unui monument dedicat eroilor soldați români din cele două războaie mondiale. Cutreieră masivul muntos din zona Dorna, pentru a strânge osemintele soldaților români căzuți și a le muta în spațiul proiectat monumentului. În 1949, cu bani procurați de la Ministerul Finanțelor, reușește să ridice un frumos cămin cultural (astăzi îi poartă numele) și alături un cimitir cu osemintele celor găsiți în munți. Mai apoi, este mandatat de obștea de răzeși din Cozănești-Ortoaia să ducă osemintele unui sergent sovietic, căzut în septembrie 1944 în zona pasului Prislop, la Legația sovietică din București. Aici, este felicitat de către reprezentanții sovietici. La inaugurarea căminului cultural pe care îl ridicase, Alexievici îl declară pe mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei președinte de onoare și îi solicită să săvârșească slujba de sfințire, pentru ziua de 29 iunie 1951. Pentru a minimaliza anvergura faptelor lui Alexievici, Securitatea cere organelor locale de partid să stopeze inițiativa, încât sfințirea să fie săvârșită de către un protopop. Astfel a început o întreagă acțiune a Securității și a organelor de partid de compromitere politică a lui Alexievici. Într-un denunț către o publicație locală, Alexievici era arătat ca „legionar notoriu”, în consecință cerându-se imperativ îndepărtarea lui de la conducerea căminului cultural. Față de această demascare, Securitatea cere demiterea lui Alexievici din funcția de director și chiar desființarea obștei de răzeși Cozănești-Ortoaia, care îl susținea. Mai apoi, în noaptea de 17 spre 18 iulie 1952 este arestat de Securitate, sub suspiciunea de „fost șef de garnizoană legionară”. În urma Deciziei MAI nr. 666/1952 este trimis pentru 24 luni în colonie de muncă la Canal. Trece prin coloniile de la Peninsula-Valea Neagră (noiembrie 1952-august 1953), Galeșu, Borzești (august 1953) și Onești (martie 1954). Nu este eliberat la termen. La 12 iunie 1954 este mutat în penitenciarul din Suceava. Împotriva lui se declanșează o altă anchetă, pentru „a-l demasca ca un legionar fanatic”. Este acuzat de activitate în Mișcarea legionară, ca șef de garnizoană legionară și de participare la rebeliune. Interogatoriile consemnate de anchetatori se contrazic atât în conținut, cât mai ales în declarațiile făcute de Alexievici, care afirma cu tărie non-implicarea în activitatea legionară și că în timpul rebeliunii nu a participat la „actele huliganice”, el fiind prezent la domiciliu datorită unui concediu militar. Este anchetat împreună cu mai mulți foști legionari din județul Câmpulung, foști primari sau prefecți, unii arestați încă din 1948. Pentru a-l obliga să cedeze acuzațiilor, la 19 iulie 1955 Alexievici este arestat din nou. Ulterior, prin Sentința nr. 486 din 22 noiembrie 1955 a Tribunalului Militar Iași, în deplasare la Suceava, este condamnat la 4 ani temniță grea, pentru infracțiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Însă, prin aplicarea Decretului nr. 421/1955 este grațiat. La 24 noiembrie 1955 este eliberat. Revine la parohia din Cozănești, la 1 aprilie 1956 fiind reabilitat canonic de către Consistoriul protopopesc.

La 6 septembrie 1956 este arestat din nou și încarcerat la penitenciarul Jilava în vederea rejudecării procesului său, în urma recursului. Prin Sentința nr. 22 din 22 ianuarie 1957 a Tribunalului Militar București, Colegiul de fond, este condamnat la 5 ani temniță grea. La 13 februarie 1957 este eliberat de la Jilava. Revine în ținutul natal.

La 14 august 1959 este arestat din nou. În ancheta de la Suceava este acuzat că, împreună cu alți foști legionari din fostul județ Câmpulung, ar fi plănuit la reorganizarea Mișcării legionare. Era o acuzație absurdă adusă unui om care nu făcuse niciodată politică legionară militantă. În realitate, Alexievici, abia întors din închisoare, refuzase să se înscrie în întovărășirea zootehnică din localitate. În timpul anchetei, cedează psihic. La 11 mai 1960 este internat în spitalul de la Socola-Iași, pentru „fixarea diagnosticului”. I se depistează o „psihoză de detenție, melancolie”, potrivit certificatului medical, „maladia debutând în cursul detenției, în luna mai 1960”. În august 1960 este mutat în penitenciarul Botoșani, dar o lună mai târziu transferat la spitalul din Socola. În această perioadă, ancheta penală împotriva sa este suspendată. La Socola, conform unui raport din 9 septembrie 1960, „deținutul refuză a primi hrană și a vorbi” și „nu vrea să dea nici în scris, nici relații”. Se propune transferarea lui la penitenciarul Văcărești, „pentru spitalizare”, dar ajunge la Botoșani. La 16 septembrie 1960 decedează.

(Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici din Eparhia Sucevei şi Rădăuţilor în închisorile comuniste (1945-1964), 2018)

De la același autor

Ultimele din categorie