A vorbi despre spovedanie cu persoane care sunt născute și educate în Biserică ar putea părea un lucru complet inutil. Pe de altă parte, dacă observăm cât de superficiale au ajuns să fie spovedaniile noastre, apare ca un lucru esențial să ne punem întrebarea: ce este de fapt spovedania? De ce ne spovedim, la ce ne obligă spovedania și spre ce ar putea să ne îndrepte ea?

Când mă gândesc la spovedanii, atât la cele ale mele cât și la cele pe care le-am primit, îmi dau seama că prea des spovedania se reduce la un moment în care care ne dorim să scăpăm de o povară grea, de greutatea dureroasă a vechilor noastre patimi doar pentru a putea duce o viață mai ușoară. Un băiețel, răspunzându-i surorii sale la întrebarea ce-l face pe el să meargă la spovedanie a răpuns: „să scap de vechile păcate pentru a face loc altora noi”. Cred că nu doar copiii gândesc așa, ci și mulți dintre adulți. Venim la spovedanie pentru a ne ușura conștiința, pentru a scăpa de povara trecutului. Dar cine vine pentru a se împăca în mod sincer cu Dumnezeu, cu propria conștiință și cu semenii săi, pentru a termina odată pentru totdeauna cu trecutul său și a pune în mod real început unei noi vieți?

Această întrebare fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună și nu doar așa, pentru a-și face o idee, ci pentru a se învinovăți înaintea lui Dumnezeu și a se pocăi dacă, ca și acel băiețel, am venit la spovedanie doar pentru a scăpa de povară pentru a avea o viață mai bună și nu pentru a o termina cu păcatele. Iar când vorbesc despre păcate vechi nu vorbesc despre ceea ce ne rămâne de îndreptat - căci pentru aceasta e nevoie de o viață întreagă -  ci vorbesc despre păcatele noastre așa cum sunt ele, de toate păcatele pentru care ne mustră conștiința, care ne apar în toată urâciunea lor, care ne-au devenit de nesuportat și pe care vrem să le îndepărtăm. Nu doar să le dăm deoparte, ci să le distrugem definitiv.

(Cuvântare a mitropolitului Antonie Bloom către enoriașii săi din data de 30 decembrie 1989)