Trecând în a doua jumătate a Postului Mare, am intrat în ceea ce numim postul ascetic, în oglindă directă cu postul dogmatic marcat de primele două săptămâni. Având încă în mijlocul nostru semnul și puterea  Crucii –  Oaspetele nostru de Taină – suntem îndemnați să nu slăbim nevoințele ajunării și ale postirii, partea noastră prin care punem umărul la Crucea lui Hristos. Pentru aceasta ne sunt puse înainte două modele uriașe de nevoință ascetică: Sfântul Ioan Scărarul și Sfânta Maria Egipteanca[1]. Prin viețile lor, cei doi mari asceți și învățători ai pocăinței ne arată piscul și nelimitele nevoinței în Ortodoxie: o uimitoare împletire dintre avântul omului înaripat de dorul lui Dumnezeu și harul Duhului Sfânt.

Scara Sfântului Ioan Scărarul este cea mai importantă lectură dintre toate citirile patristice ale Postului Mare[2] și călăuza discernământului ce trebuie să însoțească pe orice nevoitor al virtuților. Este un tratat plin de știința despre om, în cele mai fine nuanțe, o știință experimentată pe viu și oferită nouă sub formă de trepte ale urcușului dumnezeiesc. De aceea, autorul ei, Sfântul Ioan Scărarul, este socotit a fi el însuși Scara și modelul viu al științei duhovnicești: „Întărind ca niște trepte virtuțile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând prin dreapta credință la adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, și păzești pe oameni, Ioane, scara virtuților, și acum te rogi să se mântuiască robii tăi”[3]. Astfel, Ioan Scărarul apare drept modelul monahului și al științei duhovnicești în care suntem inițiați în timpul Postului Mare de cateheza imnologică, de regulile postului și typikon-ul slujbelor. Venerându-l, contemplăm monahul desăvârșit, așa cum ar trebui să devină fiecare, dacă ar realiza așa cum se cuvine învățămintele Triodului. Chiar și numai evocarea virtuților sale e un prilej de prăznuire și de bucurie pentru toți credincioșii chemați/deveniți monahi în timpul Postului Mare[4].

Modelul urcușului din Scară reprezintă condiția ontologică a omului și a oricărei făpturi create. Orice făptură are deodată cu existența prin proveniență și creșterea sau tinderea, cum ar spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Tendința de creștere a făpturilor este aceea de a deveni un Om Mare/macroanthrop, iar tendința omului este de a deveni un dumnezeu mic/microtheos. Această creștere este nesfârșită în făpturi, întrucât omul infinit va crește în Dumnezeu și, în consecință, și făpturile vor crește infinit în chipul de om crescut în Chipul lui Dumnezeu. 

Este exact traseul omului amintit de la facere, acela de a crește de la chip întru nesfârșită asemănare (Facere 1, 26). Dar, asemănarea nu-i altceva decât realizarea și împlinirea chipului, în toate potențialitățile sale naturale, mereu mai strălucitor, mai plin de slavă, mai autentic: așa cum l-a gândit Dumnezeu să fie. Și Dumnezeu l-a gândit să fie El Însuși în variantă creată: replica Sa vizibilă în creație așa încât, făpturile văzându-l pe om să-L vadă pe Dumnezeu, iar omul să fie printre ele cum ar fi Dumnezeu, așa cum s-ar purta El cu ele și așa cum am văzut la Iisus Hristos.

Scara devenirii omului nu cunoaște limite și nici nu-i programată/blocată pe o singură direcție a urcușului. Nu orice creștere e sigură, după cum nu orice coborâre e condamnabilă. În ordinea căderii, pe Scara devenirii urcăm și coborâm, coborâm și urcăm în permanență. Important este să devenim cât mai conștienți și onești de propria stare, asumându-ne propria condiție în realismul ei pur și raportându-ne mereu la Hristos. El este Omul care a coborât pe Scara devenirii noastre până la adâncul căderii și hidoșenia chipului desfigurat de păcat și la-a urcat de-a dreapta Tatălui plin de slava Duhului continuând să-l anime structural, din interiorul omenității asumate, cu toată Viața de Taină a Preasfintei Treimi. Hristos continuă să urce și să coboare, coboară și urcă cu fiecare dintre noi, asigurându-ne că în devenirea noastră nu suntem niciodată singuri, că orice coborâre/cădere asumată este un urcuș în facere și orice urcuș asumat este o devenire autentică întru ceea ce ne-a fost dat să fim: Om cu Chip de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul tocmai aceasta ne pune în evidență prin Scara nevoințelor: treizeci de imortalizări a chipului dumnezeiesc din om. 

Așadar, dacă vrem să știm cine suntem, cheia înțelegerii noastre este la Creatorul nostru. El este nu doar Ziditorul nostru, ci și Ocrotitorul și Binefăcătorul nostru, iar cheia înțelegerii noastre ne-a pus-o în Sfintele Scripturi, din care aflăm că El vrea să fie cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 19). Și prin întruparea Lui, și prin Crucea Lui, și prin Învierea Lui, El vrea să rămână împreună cu noi. Marea noastră problemă este că noi nu vrem să fim împreună cu El. Sau, vrem să fim cu El, dar pe condițiile noastre. Ca și cum am spune: „Vrem să fim cu Tine, dacă ne împlinești o listă întreagă de cereri și de nevoi, de aspirații și interese”. 

Este o sămânță de tulburare și de tensiune generalizată atât în viețile noastre, cât și a societăților în care trăim. O nemulțumire care arată o tragică contradicție între planurile lui Dumnezeu și planurile noastre, cu noi și cu această lume. Planurile Lui și planurile noastre nu coincid: El vrea una de la noi, dar noi vrem alta de la El. Iar semnul acestei contradicții este Crucea: locul ciocnirii violente dintre planurile lui Dumnezeu și planurile noastre. Mai exact, atunci când planurile lui Dumnezeu nu sunt primite de noi. Apar două voințe care se suprapun și se încalecă într-o tulburare înfricoșătoare: cea a omului voind împotriva lui însuși și cea a lui Dumnezeu fiind de partea omului.

De aceea, crucea are două mesaje deodată. Mesajul lui Dumnezeu, care în ciuda detestărilor și a respingerilor noastre continuă să ne iubească și mesajul omului, care în pofida iubirii lui Dumnezeu, continuă să-L respingă și să-L urască pe Dumnezeu. Este esențial să nu uităm aceasta, pentru că înaintăm cu zilele postirii spre Cruce, ca o pregătire pentru marea săptămână a pătimirilor când vom da marea probă. Va trebui să câștigăm puterea și vigoarea spirituală să stăm o săptămână întreagă lângă Hristos în cea mai tulburătoare săptămână a Lui, în săptămâna Lui de foc, a pătimirilor Sale, fără să ne distragă atenția planurile și grijile noastre.

Textul evangheliei din această duminică ne plasează în contextul declanșării drumului pătimirilor lui Hristos. După Schimbarea la Față pe muntele Taborului începe ultima călătorie spre Ierusalim, care se va încheia cu Crucea de pe dealul Golgotei și peștera mormântului. În acest context, Hristos face semnele cele de pe urmă, prin care atrage atenția asupra unei noi rânduieli a lucrurilor și îi invită pe oameni să-și potrivească viața cu Împărăția lui Dumnezeu, iar Hristos ne arată ce înseamnă să fie Dumnezeu împărat peste noi. Numai că această veste, chiar de la începutul misiunii sale, dar mai ales pe acest ultim drum, această veste este supusă răstălmăcirilor, împotrivirilor și a ostilităților și de către conducătorii religioși de la Templu și de către stăpânirea Romei sub instrumentalizarea evreilor. Pe măsură ce poporul se aduna în jurul lui Hristos și a Împărăției de care le vorbea, liderii religioși conspiră și fac planuri de ucidere, tipul lor de utilitate religioasă fiind suspendată de cuvintele și gesturile lui Hristos, întrucât erau cu totul în răspărul noii Împărății. 

Pe acest fond de ostilitate, Hristos demască planurile ascunse ale liderilor religioși și prevestește ucenicilor de trei ori pătimirile și soarta Sa, odată ce vor ajunge la Ierusalim. Aceste prevestiri Hristos le face pe acest ultim drum dinspre Galileea coborând spre Ierihon și apoi urcând spre Ierusalim. Prima prevestire a fost la poalele muntelui Hermon, în preajma orașului numit Cezareea lui Filip, când Petru apostolul Îl proclamă Mesia (politic, războinic, gata de luptă cu romanii), iar Iisus îl ceartă pe Petru, avertizându-l că El nu va fi un rege mesianic războinic după mentalitatea lor, ci dimpotrivă, va fi un rege pus pe cruce; iar pe cruce erau puși sclavii, nu regii. De aceea, ucenicii au fost puși într-o derută totală, dar în același timp au primit o invitație de a-și schimba considerația față de cine este Iisus și ce însemnătate au cuvintele și gesturile lui. 

A doua vestire are loc după schimbarea la Față și vindecarea demonizatului, eveniment după care apostolii se ceartă pentru întâietatea portofoliilor ministeriale, de îndată ce vor ajunge la Ierusalim, semn că din prima vestire a pătimirilor n-au înțeles nimic. Hristos este într-o situație foarte dificilă, întrucât nu este în conflict cu liderii religioși, ci cu proprii lui ucenici, lucru cu totul tulburător. Iisus le reamintește că această ultimă călătorie nu va fi un marș triumfal ce se va încheia cu o întronizare mesianică la Ierusalim, ci dimpotrivă, va fi drumul suferinței și al chinurilor ce va sfârși în moarte, care îi va descumpăni. Și le vestește, tocmai pentru ca atunci când se vor împlini să nu se lase copleșiți de teamă. Cu toate acestea, ucenicii sunt tot nedumeriți. Nu puteau nicicum să lege mesianitatea cu moartea. Cum poate fi legată Împărăția pe care o vestește de moarte? Dacă Împăratul moare, cum să mai fie Împărăție? Și când le-a prevestit că după moarte va fi înviere, aceasta i-a pus în și mai mare dificultate.

Însă, toate acestea, Împărăția și moartea, moartea și învierea, pot sta împreună doar printr-un singur cuvânt: Iubire. Dar, pentru ucenici, această realitate a iubirii care merge până la moarte (și tocmai de aceea biruie moartea), nu încăpea încă în ei. Însă, pentru Iisus, la acest moment, marea tensiune este că se află în contradicție cu proprii săi discipoli, care nu vor/pot să-L înțeleagă și-I răstălmăcesc cuvintele, iar la sfârșitul acestui drum îl vor trăda ei înșiși. Atât în limba greacă, cât și în limba latină, aici apare un joc de cuvinte în care cuvântul „predare”: „Fiul Omului va fi predat în mâinile oamenilor” (Matei 17, 22), înseamnă și trădare. Și, cu adevărat Iisus va fi predat/trădat în mâinile autorităților de către unul dintre ucenicii săi (Matei 26, 14), pentru ca altul, Petru, să se lepede de El cu jurământ (Matei 26, 35) și, apoi, cu toții vor fugi (Marcu 14, 50) în momentele cheie ale pătimirilor sale. Este un lucru tulburător și dureros pentru Iisus, dar este și o lecție care ne vorbește nouă, tuturor, astfel: Îl vom trăda pe Iisus ori de câte ori El nu va răspunde la solicitările, dorințele, ambițiile și nevoile noastre. 

În episodul vindecării copilului demonizat, care marchează textul acestei duminici, dincolo de minunea în sine, totul este la limită. Ucenicii, rămași la baza muntelui Schimbării la față, nu pot vindeca pe demonizat, fapt ce sporea neîncrederea ucenicilor în puterea pe care le-o dăduse cândva Iisus (Matei 10, 8), dar și a celor de față, care, cu siguranță vociferau. Tatăl copilului, dezamăgit el însuși de ucenici, vine la Iisus cu îndoială clară, de vreme ce îl întreabă: „De/dacă poți ceva?” (Marcu 9, 22). Deși disperat, acest părinte, Îl ia pe Iisus în batjocură, iar Iisus îl apostrofează răspunzându-i: „Cum adică de pot ceva?”. Este și motivul pentru care tatăl va zice: „Cred Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24). El chiar a venit la Iisus cu necredință, îndoială și aroganță; ceea ce ar sugera și motivul pentru care copilul i-a devenit posedat de un demon mut și surd. De aceea, cheia înțelegerii, și pentru părinte și pentru ucenici, este în tipul de demon care stăpânea pe copil: demon mut și surd (Marcu 9, 25), care de fapt trăda exact starea tuturor celor prezenți față de Dumnezeu întrupat. În replică, Iisus răbufnește și zice: „Generație adulteră și păcătoasă, cât să vă mai suport? ”(Marcu 9, 19). Adică, cât mă mai ispitiți cu dorințele, nevoile și planurile voastre dorind ca Eu să intru în ele? Cu alte cuvinte, mulțimile i-ar fi spus: „Dacă nu ne faci minuni nu ești bun, nu avem de ce crede în Tine și să te urmăm”. De aceea, Iisus este supărat și le spune pe față că atitudinea lor trădează doar interes. 

În același timp, El se adresează demonului cu un ordin, iar demonul îl părăsește la comandă, îl lasă pe copil ca mort, dar Iisus îl apucă de mână și îl scoală – în original: sculare/înviere –, ceea ce arată că Hristos face cu acest copil demonizat o mică înviere; exact așa cum vedem pe icoana Învierii: Iisus ridicând de mână pe Adam și Eva din mormântul iadului.

Este uimitor că nu ni se prezintă reacția mulțimilor prezente sau a tatălui, ca fiind una de mulțumire, de uimire sau de slăvire a lui Dumnezeu, așa cum suntem obișnuiți din limbajul evanghelic. Tăcere mută: mulțimile tac, tatăl tace, apostolii sunt rușinați, iar când ucenicii rămân doar cu Iisus, Îl întreabă de ce cu ceva timp in urmă au putut izgoni demoni, iar acum ei nu au putut să facă această vindecare? (Marcu 9, 28). Altfel zis: „Mai dă-ne o dată această putere”! Iisus le dă rețeta acestei puteri: credință/încredere/fidelitate. Nu credința că poți face ceva, precum tatăl cu copilul demonizat. Nu credința care urmează minunii. Ci credința în Cineva: Cred în Tine și credința în Tine face minuni. Această credință este ea însăși cea mai mare minune. Cu alte cuvinte, întâi este credința și apoi minunea, nu întâi minunea și apoi credința. Este vorba de credința ca fidelitate totală față de Dumnezeu, prin care Îl urmezi până la capăt, cu sau fără minuni, tocmai pentru că atunci când Iisus va fi pe cruce, acolo nu va fi nicio minune, și acolo se va limpezi adevărata credință/fidelitate.

Pe lângă credință, Iisus le mai vorbește despre rugăciune și post. Credința care face din imposibil posibil este numai atunci când oamenii se roagă, întrucât atunci nu-ți mai pui în tine nicio speranță, ci totul e de la Dumnezeu. Rugăciunea înseamnă se te predai cu totul voinței lui Dumnezeu și lucrării Lui. Mintea și sufletul se predau lui Dumnezeu prin rugăciune, iar trupul se predă lui Dumnezeu prin post. Doar atunci creezi lui Dumnezeu loc să lucreze prin tine și numai aceasta scoate demonii. Credința, rugăciunea și postul, toate sunt semne ale morții de bună voie, ale uitării de sine, ale punerii noastre în paranteză, prin care renunțăm la visurile, planurile și dorințele noastre pentru planurile lui Dumnezeu cu noi. Pe scurt, Hristos le-a zis ucenicilor: „Orice vreți să faceți cu puterea Mea, trebuie să muriți vouă ca să trăiți Mie”!. De aici vine toată puterea prin care demonii fug, boala se alungă și moartea e neputincioasă.

Mesajul ultim al acestui episod este dat de expresia „duh mut și surd”. Cine sunt surzi și muți în același timp? Surdă și mută este mulțimea, pentru că se îndoiește. Surd și mut este tatăl copilului, care vine cu aroganță și sfidare. Surzi și muți sunt și apostolii, care nu înțeleg Limbajul de Taină din spusele și gesturile lui Iisus. Iisus spune una și ei înțeleg altceva. Mai explicit despre surzenia și muțenia apostolilor se va vedea în finalul episodului evanghelic. Iisus le vestește a treia oară pătimirile, iar ei auzind despre moarte nu zic nimic, de parcă erau muți. În schimb, aveau destul glas să se certe între ei pentru locurile cele dintâi, dacă Iisus va ajunge rege la Ierusalim. Iisus însă le arată contrariul. Logica Crucii răstoarnă orice ierarhie socială, în care oamenii mici vor să fie mari, pentru paradoxul Iubirii Crucii prin care Dumnezeu este Atotputernicul tocmai pentru că vrea să se facă cel mai mic. În definitiv, Crucea ori dezleagă surzenia și muțenia, ori o leagă pentru totdeauna.

Toate duminicile ce ne-au mai rămas stau sub pedagogia Crucii. De aceea, postim ca să înțelegem această pedagogie în care stă ascunsă Taina ultimă a Vieții și rostul destinului lui Iisus Hristos spânzurat pe Cruce pentru noi. Crucea ne învață să stăm la locul nostru și să ne asumăm realist darul minunat al vieții fără a inventa planuri care să ne deturneze de la centralitatea crucii. Sfântul Ioan Scărarul este cel care a făcut din puterea Crucii Scară către cer și ne învață și pe noi cum să facem din darurile primite trepte ale devenirii după chipul Ziditorului nostru.