Schitul Durău ‒ piatra de temelie a Mănăstirii Văratec
Bogata experiență duhovnicească și organizatorică a cuvioasei Nazaria de la Schitul Durău și a Sfântului Cuvios Iosif l-a determinat pe Sfântul Paisie să-i cheme pe aceștia în 1785, împreună cu obștea lor, în poiana Văratec, pentru a înființa și conduce noua mănăstire de aici, unde va fi stareță până în 1815, când se va muta la Domnul, la venerabila vârstă de 117 ani.
În secolul al XVIII-lea, Schitul Durău se bucură de atenția specială a reînnoitorului vieții monahale românești – Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi – în timpul stăreției sale la Mănăstirea Neamț. În anul 1774, acesta îi încredințează maicii Nazaria, „care s-a schimnicit de însăși mâinile lui”, conducerea obștii de la Durău. Sub îndrumarea acesteia, a ființat aici până în 1785 o obște isihastă de monahii, a căror viață de asceză și rugăciune se desfășura după rânduiala paisiană.
Experiența duhovnicească și calitățile gospodărești dobândite în viața de ascultare și rugăciune de maicile de la Durău au constituit piatra de temelie a noii așezări monahale isihaste de la Văratec. În toți acești ani, duhovnic al obștii a fost Cuviosul Iosif Pustnicul, unul dintre cei mai importanți părinți isihaști nemțeni ai secolului al XVIII-lea. Astăzi este canonizat și pomenit ca Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec.
Bogata experiență duhovnicească și organizatorică a cuvioasei Nazaria și a Sfântului Cuvios Iosif l-a determinat pe Sfântul Paisie să-i cheme pe aceștia în 1785, împreună cu obștea lor, în poiana Văratec, pentru a înființa și conduce noua mănăstire de aici, unde va fi stareță până în 1815, când se va muta la Domnul, la venerabila vârstă de 117 ani.