Totul a început acum patru ani când mama a găsit într-un ziar doua locuri într-un pelerinaj în Moldova. Ea îşi dorea de ceva timp să ajungă acolo, dar fiindcă locuiam în vestul ţării, la o distanţă considerabilă, neavând maşină şi neştiind multe despre pelerinaje, părea atunci un vis de neatins. Însă acest anunţ din ziar care întreba chiar de două persoane dornice să ajungă în Moldova a sosit exact la timp.

Nu pot să zic că nu eram bucuroasă că plec în Moldova, dar nici cel mai fericit copil de pe pământ nu eram, mai ales că înscriindu-ne ultimele, am prins chiar locurile din spate.

Super! mi-am zis în mintea mea… şase zile într-un autocar mega-călduros, spre o destinaţie tainică, împărţind bancheta cu încă trei persoane necunoscute…

Dar… au trecut câteva ore de drum şi atenţia mi-a fost captată de o fântână extraordinară, înconjurată de flori, din prima mănăstire - Dumbrava, iar seara, liniştea şi brazii impunători care înconjurau mănăstirea Neamţ, m-au făcut să uit de oboseală, sau de vreo nemulţumire.

A doua zi am început-o cu Sfânta Liturghie. Mai fusesem cu ai mei duminica, la biserică, dar cred că pe la sfârşitul slujbei, aşa că ceea ce se întâmpla acum acolo, reprezenta un întreg mister. Mă îndoiesc că în dimineaţa aceea să fi prins începutul, dar cu siguranţă am stat mai mult în picioare, încercând  să pricep ce se întâmplă acolo, iar pe parcursul zilei am vizitat vreo şase mănăstiri şi mă enerva într-un fel că trebuia să tot coborâm şi să urcăm din autocar şi că trebuia să respectăm un timp limită, un timp propus, dar aveam totuşi dorinţa aceea de a încerca să mă adaptez şi nu mai comentam chiar în fiecare secundă... Astfel, am poposit şi la Sihăstria, unde, după ce ne-am închinat în biserică, am mers într-o pădure, în cimitirul mănăstirii, unde ne-am adunat în jurul unui mormânt şi unde părintele împreună cu câţiva studenţi la teologie au început să cânte. Nu înţelegeam ce mai e şi asta, că doar nu se mai putea repeta din nou slujba de înmormântare… nu aveam curajul să întreb, sau poate indiferenţa nu mă lăsa, dar totuşi, când toată lumea s-a îndreptat spre ieşire, am rămas mai la urmă şi am citit pe crucea mormântului: Părintele Cleopa  Ilie. Un om mai special…, m-am gândit eu şi m-am grăbit să-i ajung pe ceilalţi.

Seara am petrecut-o din nou la mănăstirea Neamţ, însă într-un mod cu totul nou pentru mine, ascultând slujba Vecerniei şi trecând, în genunchi, pe sub icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului (în faţă) - Sfântul Gheorghe (în spate), încercând să-i spun Maicii Domnului ceva…, iar următoarea zi, captată de povestea icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Bisericani, care spune că icoana a fost găsită de călugării din mănăstire, într-o scorbură de stejar prin anul 1449 păstrându-se până azi, era să rămân acolo, depăşind timpul de vizitare...

În ultimele zile pot spune că m-am obişnuit cu ritmul şi eram chiar atentă la descrierea mănăstirilor prezentate de măicuţe, sau călugări, încercând să asimilez cât mai mult din istoria bogată a mănăstirii Putna, să observ albastrul din pictura mănăstirii Voroneţ, galbenul de la Moldoviţa sau verdele de la Suceviţa şi să mă apropii mai cu îndrăznelă de sărutarea moaştelor Sfinţilor, sau de icoanele făcătoare de minuni.

Şi astfel pelerinajul, al cărui capăt părea de nezărit la început, a ajuns la sfârşit odată cu înnoptarea la Mănăstirea Bârsana, unde am fost cazate treizeci de femei în cameră. Am spus treizeci de femei, aşa-i? Nu ştiu cum, dar nu am realizat numărul atunci, acceptând foarte uşor totul... aveam în suflet o pace şi-o bucurie, nu ştiam eu de unde această stare, ştiam doar că simt ceva minunat... Însă, cum eu am probleme cu rinita alergică şi nu pot respira bine primăvara şi vara şi căldura de afară invada camera, la un moment dat din noapte nu mai aveam aer... şi ce puteam să fac? Am ieşit din cameră, împiedicându-mă mai întâi de vreo două, trei geamantane şi am fost întâmpinată de un întuneric beznă şi de nişte căţei foarte gălăgioşi, aşa că: înapoi în cameră, aşteptând cu nerăbdare răsăritul... şi cât de bucuroasă am fost când am văzut primele sclipiri de lumină! Am fost prima care a dat trezirea şi prima care a ajuns la Liturghie!

Acolo, am stat la prima mea Liturghie de la-nceput, până la sfârşit, acolo am simţit ceva pentru care nu există cuvinte descriptive, acolo şi atunci am ajuns cu un pas mai aproape de cer!

De ce cu un pas mai aproapre de cer? Pentru că pelerinajul acela a fost piatra de temelie a unei noi perioade a vieţii mele, viaţa mea, căpătând de atunci un nou sens. Îmi amintesc cu emoţie că anul acela eram în clasa a opta şi că am avut parte de cel mai frumos dar, de iubire. Şi când spun iubire, mă refer la sentimentul acela în care vezi în toţi oamenii ceva bun, în toate problemele o rezolvare, în toate întrebările un răspuns, în fiecare lacrimă, zâmbetul de după... şi pe lângă acest dar, am mai primit dorinţa de a cunoaşte, de a descoperi acest orizont minunat, aproape total necunoscut mie, ortodoxia. Şi după cum este scris în Sfânta Scriptură: ,,Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.” (Matei 7,7), Dumnezeu mi-a arătat puţin câte puţin din calea care duce la El.

Astfel, l-am descoperit pe Sfântul Nectarie din Eghina, un sfânt prietenos şi blând care avea să-mi devină ajutor în multe probleme de atunci încolo, am încercat să nu mai ratez vreo duminică fără Sfânta Liturghie şi am încercat să lucrez la propria mea persoană. Am încercat să mă schimb. Am găsit în mine multe pete pe care îmi doream să le curăţesc şi am început să lupt! Nu era o luptă uşoară, mai ales că intrasem la liceu, într-un mediu complet nou, în care nu mă mai puteam regăsi pe mine însămi. Simţeam că mă pierd, că nu mă mai identific cu propria persoană, că nu mai sunt eu... şi cufundată în starea asta depresivă am lăsat să-mi scape din darul primit acum un an, din dragostea de care pomeneam mai sus...

Dar, cum ,,Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” m-a scos din starea aceea, mi-a trimis un povăţuitor, un duhovnic care să mă ajute în urcuşul duhovnicesc, am reuşit să merg şi în alte pelerinaje, sau în tabere ortodoxe, am avut ocazia să ajung să mă ating de numeroase moaşte, să ,,cunosc” noi Sfinţi şi să mă închin la multe icoane făcătoare de minuni, iar anul acesta, am ajuns după patru ani, din nou în Moldova, plină de emoţie, cu lacrimi în ochi, dar cu un zâmbet senin, mulţumind pentru fiecare pas mai aproape de cer!