Acestea sunt semnele îndelungii răbdări. Dar nu numai acestea, ci propriu îndelungii răbdări mai este şi a se socoti pe sine pricina încercării. Și poate că aşa şi este de fapt.

Fiindcă multe dintre cele ce ni se întâmplă ni se întâmplă spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare.

Cel ce socoteşte, aşadar, că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit, mai ales dacă e conştient de păcatul său, nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela, fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti. Ci el priveşte spre Dumnezeu şi-I mulţumeşte Lui, care a îngăduit încercarea, şi se învinovăţeşte pe sine, şi primeşte certarea cu inimă bună, purtându-se ca David cu Semei, sau ca Iov cu soţia sa.

Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască, dar venind mila nu o primeşte, fiindcă nu a venit precum a voit el, ci precum doftorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nepăsător şi se tulbură, şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu, astfel arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, cap. 22, în Filocalia, vol. II, p. 34)