Am intrat în vria cuvintelor electorale. De unde și nevoia recitirii, într-o cheie atentă, a Evangheliei acesteia, numită a Semănătorului. Hristos Domnul, pentru a evidenția cum lucrează cuvântul în viețile noastre, folosește o pildă. Din arcul mâinii descrise de semănător în munca sa – pe vremea când nu semănam mecanic, otova, căldura mâinii umane era primul pat germinativ al pâinii ce aveam să o mâncăm ca ființe raționale – se desprind schijele unei rodiri ulterioare. Atât că unele boabe cad pe lângă drum, călcate fiind în picioare de oameni și vite ori ciugulite de păsări. Altele cad pe piatră, schițând răsărirea, dar murind de la lipsa umezelii. Altele cad între buruieni, între spini, care le sufocă rodirea. Și abia o parte în pământul cel bun, aducând rod însutit. Din nevoia de a le explica Apostolilor, care par depășiți de imaginea creată de Domnul, primim și noi cheia pildei: sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Și apoi ne explică cum sămânța aceasta de rostire divină este ba furată de diavol din inima noastră – ca nu cumva crezând să ne mântuim – ba sufocată de un entuziasm fără conținut – credem până la o vreme, iar la vreme de încercare ne lepădăm – ba ucisă de grijile și bogăția după care alergăm – plăcerile lumii înăbușind cuvântul, făcându-l neroditor. A asculta cuvântul lui Dumnezeu, ne spune Dumnezeu Însuși, înseamnă a ține inima curată în auzire și a rodi în răbdare. Pilda din pildă devine astfel și mai adâncă. Vorbește despre asumarea darului cuvântului și rodirea lui printr-o inimă bună în răbdarea care lucrează adânc podmolul așteptării din sufletele noastre.

Suntem puși în fața unei lecții legate de asumarea lucrurilor pe care le propunem, rostindu-le. Vedem asta singuri. Nu e nevoie să citim în fiecare zi pilda ca să vedem cum se împlinește în propriile noastre vieți. Zi de zi. Doar să vrem să vedem. Voința înțelegerii făcându-ne raționali. Căci cu rațiunea și-au întunecat unii credința și tocmai de lipsa ei dau dovadă când cultivă roadele efemere ale ideologiilor ori curentelor culturale care depărtează suflete de Dumnezeu. Nu. Nu e rostul gândului meu de a face o analiză pe câteva texte ale ticăloșirii noastre prin culturi alternative creștinismului. Nici n-ar fi corect, în fond, pentru că probabil dreptul la replică ar obliga coloanele ziarului să se transforme în catedră de neomarxism cultura ori de ateism-științific. Doar că nu ai cum să nu vezi modul în care lipsa de responsabilitate în cuvintele aruncate pe margini de drum ori proiecte comunitare ne-au transformat în nerodirea de acum. Indiferent de mâna semănătorului pare că boabele au drama lor. Ating uneori spații neroditoare. Semn că oamenii sunt egali în fața Legii – cum ne place să aruncăm sloganuri pe toate gardurile – dar nu suntem egali în darurile prin care Dumnezeu ne onorează. Ori cele despre care vorbește Hristos sunt daruri care ne fac unici. Inima curată și rodirea în răbdare sunt mereu mai roditoare decât entuziasmul fals ori dependența de manipulare – în care ne lăsăm îmbăiați, de-a dreptul, în zilele noastre. Dacă ar fi să descoperim fractura din sufletul generațiilor de astăzi ea nu e dată de lipsa de comunicare, cum prea des ni se toarnă în urechi. Ci de lipsa conținuturilor reale în cele pe care le vorbim. Așa cum școală nu se face prin sloganuri ori utopii paroxistice, nici viețile noastre nu pot fi vii prin împăieri comunicaționale. Luați seama că în ciuda unei tehnici de comunicare dezvoltată într-un avânt fără precedent rămânem singuri, tot mai singuri, în fața deciziilor fundamentale. În fața provocărilor zilnice. Singuri, tot mai singuri în fața morții. Din lipsa de conținut a comunicării nu mai vedem nimic bun în celălalt, nu mai asumăm în dragostea proiectul celuilalt pentru a-l transforma în făptuire. Etichetând și manipulând doctrine ale etichetării –  în care să te ferească să fii creștin că ești deja retrograd, idiot, imatur – societatea de azi a aruncat pe drumuri sămânța cordialității transformând totul în zâzanie, ură, dispreț, jignire, știre bombă. „Nucleara” pildei acesteia – să fur și eu o neghiobie media – este că ne-am mințit, ne-am aruncat singuri în gunoiul rațiunii umbrite de derută. O rațiune irațională de vrem ce nu poate comunica rațional.

Pilda Mântuitorului Îl arată drept un Semănător fără asemănare. Lucid. Sceptic la emoții de moment. Atent la mișcările din adânc din care se naște credința. Dumnezeu nu înțepenește în proiect, nu colmatează comunicarea cu gunoaiele intereselor Sale. Oare vom învăța vreodată că a comunica este a te cumineca celuilalt, a te dărui jertfelnic. Că nu, nu de cuvinte ducem lipsă, ci de întrupările – fie și răzlețe – gândurilor din care se naște iubirea? E greu. Ne va fi tot mai greu să înțelegem aceasta. Pentru că rațiunea dinlăuntrul comunicării de astăzi este un nesfârșit de minciună și ură, o predilectă cultivare a orgoliului de a crede că tot ce spunem este extrem, dar extrem de important. În timp ce Hristos ne spune că ascultarea și creșterea ascultării într-o inimă curată și răbdătoare este temeiul adevăratei comunicări. Nu. Liturghia nu este fast-food. Așa cum comunicarea Evangheliei nu este un soft atârnat de creierele și sufletele noastre. Ele sunt exerciții de asumare cu răbdare și muncă a unei vocații incredibile. Semănătorii de cuvinte acuză mediul – vorba lui McLuhan că mediul este informație rămâne valabilă, fiind șoptită de Hristos în chiar pilda aceasta – de disfuncționalitățile în care ne zbatem. Poate că și acolo sunt probleme. Dar mai grav îmi pare că semănătorii nu se cresc în interior, în curăție și răbdătoare ascultare, înainte de ne vinde semințele uscate ale vânării de vânt prin care trecem. Asemănarea cu Semănătorul te-ajută ca atunci când rostești cuvintele Adevărului să-l vezi rodind în inima ta și apoi a celorlalți, pământurile ce-și așteaptă mângâierea rodirii. Să nu fim neatenți. Să nu disprețuim tăcerile lui Dumnezeu când noi umplem văzduhul cu vorbe. Cuvintele lui, cuvinte de aur încercate în foc, aprinse în topitoarea Duhului. Poate că dacă am fi mai atenți am învăța. Cu inimă curată. Rodind în răbdare.

Sursa: tribuna.ro