Seninătatea înseamnă nu numai să te păzești de lucrurile pătimașe, dar nici măcar să nu ai dorință de ele. Plin de seninătate este acela care a învins patima în toate formele ei, întrucât ea forțează și atrage omul. Cel senin se ridică mai sus de orice patimă, nu se tulbură pentru nimic în lumea aceasta, nu se teme de suferințe, de nevoi și de năpaste, nu se înfricoșează nici de moarte, socotind-o zălog al vieții veșnice. Stăpânit de sine este acela care, suferind din partea demonilor și a oamenilor vicleni, nu-i bagă în seamă și nu-i consideră ceva rău, de parcă altul ar suferi. Fiind proslăvit, el nu se înalță și, fiind insultat, nu se mânie, dar ca un copil când este pedepsit, plânge, iar când este mângâiat, se bucură. 

Seninătatea nu este o anumită virtute, dar un nume ce unește toate virtuțile. Atunci omul este înviat de Duhul Sfânt, pentru că fără El nu este puternic trupul duhovnicesc în care se sălășluiesc virtuțile. Omul nu poate să se numească senin până nu s-a pogorât Duhul Sfânt asupra lui, până nu s-a curățit de patimi, fiindcă până atunci el suferă. Dar când Duhul Sfânt coboară asupra omului, atunci El îi ușurează toate greutățile și suferințele, iar omul fără trudă învinge în toate. Dumnezeului nostru slavă în veci! Amin.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamț, Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995, pp. 21-22)