Lucrarea mântuitoare realizată în Persoana Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare, chenoză, pătimire, moarte de bunăvoie, Înviere și Înălțarea de-a dreapta Tatălui nu se oprește aici la finalizarea lucrării iconomice, ci trebuie asumată și actualizată de fiecare creștin prin participare la Trupul lui Hristos – Biserica. Sfintele Taine sunt mijloacele de unire ale oamenilor cu Dumnezeu, sunt manifestări și mișcări simbolice [1] văzute ale celor nevăzute, care se lucrează în Biserică prin harul Preasfântului Duh și prin preoția sacramentală. Tainele, ca lucrări divino-umane, îl fac pe cel credincios mădular viu al Trupului lui Hristos. În Biserică termenul de „taină” are un dublu înțeles: in extenso, acesta indică tot ceea ce înseamnă lucrare dumnezeiască, iar într-un sens restrâns, indică cele șapte Taine ale Bisericii și, în mod special, Sfânta Euharistie [2].

Botezul, Mirungerea și Euharistia sunt Tainele prin care persoana este unită deplin cu Hristos, devenind mădular al Bisericii, acestea fiind cunoscute drept Taine ale inițierii [3]. Astfel, aceste acte deschid drumul către adevărata unire cu Hristos, căci prin Botez ne-am îngropat cu El în moarte, „pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4); prin mirungere, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra lor (cf. Fapte 19, 6); iar prin Taina Euharistiei se încoronează lucrarea săvârșită anterior, căci „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine.” (I Corinteni 10, 16-17).  

Astfel, Euharistia, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, este prin excelență Taina unității Bisericii, unitate reflectată în mărturisirea aceleiași credințe, dar și prin împărtășirea comună cu Trupul și Sângele lui Hristos. Este o unire deplină, căci Domnul nu mai lucrează în noi doar prin energiile Duhului, ci Se unește real cu noi prin imprimarea Trupului și Sângelui Său în trupul și sângele nostru. Legătura firească dintre suflet și trup face ca, în Taina Euharistiei, trupul să fie mediul prin care sufletul se unește cu Dumnezeu în cel mai deplin mod. 

Prin Taina Euharistiei se înlătură orice erezie gnostică ce susținea că materia este rea, deoarece trupul, primind în chip real Sfintele Taine, face și sufletul părtaș acestei împărtășiri. Observăm aici vocația sfântă a trupului de a uni în chip deplin dumnezeirea cu creatul. Deși suntem tentați să credem că partea spirituală a creației este mereu superioară, observăm cum cele socotite de dispreț și vrăjmașe în dobândirea mântuirii sunt cele ce ne îndumnezeiesc. 

În Sfânta Împărtășanie se relevă înnoirea Legii și noua preoție sacramentală instituită de Domnul „după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron” (Evrei 7, 11). Dacă în Vechiul Testament existau jertfe destinate exclusiv preoților (ex. pâinile punerii înainte, „Cum a intrat David în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, şi a mâncat pâinile punerii înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoţii, şi a dat şi celor ce erau cu el?”, cf. Marcu 2, 26 ), acum, pornind de la porunca Domnului, Sfânta Împărtășanie este singura Jertfă, adusă deopotrivă pentru preoți și laici, spre iertarea păcatelor și mulțumire pentru binefaceri. 

Sfânta Liturghie este cel mai mare dar pe care îl avem de la Dumnezeu, căci prin această slujbă primim în chip real împărtășirea cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Ne unim real cu Domnul, primim viața veșnică întru noi și devenim mădulare vii ale Bisericii. Spre deosebire de celelalte Taine, unde Domnul Hristos este prezent în chip nevăzut prin lucrarea Sa, în Euharistie este prezent prin însuși Trupul și Sângele Său. 

Prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune dintre Hristos - Capul Bisericii şi Biserica Sa, care este Trupul Său tainic, templu al Sfântului Duh, casă și popor al lui Dumnezeu Tatăl, prin care se dăruieşte Bisericii Sale viață veşnică, după cum ne arată Mântuitorul Iisus Hristos, în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Ioan: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veşnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 54).

Euharistia a fost instituită la Cina cea de Taină, atunci când Apostolii au primit pentru prima dată împărtășirea cu Sfintele Taine. Până atunci, Domnul le vorbise iudeilor despre necesitatea împărtășirii cu Trupul și Sângele Fiului Omului pentru a avea viață veșnică. Acum, la Cină, le arată lămurit ucenicilor cum se va realiza această lucrare până la sfârșitul veacului [4]. Momentul definitoriu al instituirii este cuprins în cuvintele redate de Sfinții Evangheliști:  „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28; Luca 22, 19-20). Cina cea de Taină anticipează moartea Domnului, a frângerii Sale prin Pătimirea cea de bunăvoie, fiind în mod propriu momentul primei împărtășanii. [5]

Cuvintele Mântuitorului sunt definitorii, iar înțelegerea lor nu necesită și nu trebuie interpretată alegoric. Sfântul Apostol Pavel atrage atenția că participarea la Sfânta Jertfă cu necredință, nepregătire, fără conștientizarea a ceea ce se petrece cu adevărat este un păcat grav, o batjocorire a Tainelor lui Hristos și chiar există pericolul morții. Sfântul Apostol Pavel le scrie corintenilor: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.” (I Corinteni 11, 27-30). Creștinii primelor veacuri încă nu erau deplin conștienți de această Taină ce se lucra în mijlocul lor, de aceea pentru a nu mai fi pericolul necinstirii ei, rânduiala împărtășirii s-a separat timpuriu de agapă. Important pentru tema noastră este înțelegerea temeinică a realității dumnezeiești prezente în slujba Sfintei Liturghii, lăsată ca poruncă de Domnul ucenicilor, „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). 

Cuvântul anamneză este definitoriu pentru tot ceea ce se lucrează în Sfânta Liturghie și, mai ales, în pâinea și vinul aduse înaintea Domnului. Cuvântul anamneză vine din termenul grecesc anamnesis (ἀνάμνησις) și se traduce în limba română „a-și aminti”. Această acțiune de aducere aminte era definită la greci cu termenul de hypomnesis și se referea strict la reîmprospătarea memoriei prin citirea unui text, vizitarea unui loc sau altceva asemenea. Pe de altă parte, anamneza este retrăirea unui moment prin apelarea la memorie, un moment în care întreaga noastră ființă se sforțează pentru a trăi la maximă intensitate tot ceea ce este evocat. 

În cadrul Sfintei Liturghii, anamneza nu se reduce doar la amintirea faptelor mântuitoare realizate de Domnul Hristos, ci Liturghia este anamnetică prin aceea că trecutul, prezentul și viitorul se suspendă, Biserica intrând în prezentul Împărăției. Membrii Bisericii prezenți la Sfânta Liturghie trebuie să fie conștienți de faptul că sunt martori acum la ceea ce a fost și la ceea ce va fi. Textul liturgic al anamnezei prezintă și a doua venire a Domnului ca pe un fapt deja petrecut, căci citim sau auzim: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire”. Liturghia devine astfel o icoană a Eshatonului [6] prin proclamarea „Împărăției Tatălui, și a Fiului, și a Sfântului Duh…”, prin anamneza propriu-zisă și prin împărtăsirea din Trupul și Sângele lui Hristos ieri, astăzi și în veci Același. 

Lucrarea anamnetică trebuie înțeleasă și prin prisma credinței noastre că pâinea și vinul, aduse ca daruri la Altar pentru săvârșirea Sfintei Jertfe, se transformă în timpul Epiclezei în Însuși Trupul și Sângele Domnului, deși în chip văzut rămân la fel. Astfel, cuvintele Anaforalei sunt anamnetice, arătând realitatea acestei Taine pe care fiecare participant trebuie să se străduiască să o trăiască în cel mai profund mod. 

(Preot Baciu Nicolae Lucian, Parohia Înălțarea Domnului - Păstrăveni, Târgu Neamț)

Note bibliografice: 

[1] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și scolile Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ediție îngrijită de Constanța Costea, Editura Paideia, București 1996, pag. 73;