Privită doar ca un ritual de duminică și sărbători, Sfânta Liturghie nu ne spune mare lucru. Mai ales că se repetă aceleași cuvinte, cu aceleași cântări, cu aceiași slujitori, cu aceiași vecini de rugăciune. De aici nevoia de o schimbare, de ceva nou în Liturghie, care influențează adesea și pe slujitori și pe credincioși, ceea ce denotă o rămânere voită la suprafața ei. Adică, dacă o frecventăm fără să avem Rațiuni mai înalte și înțelesuri mai adânci decât ceea ce se vede și se aude la suprafață, ori cădem în formalism, ori ne găsim altceva mai bun de făcut, în afara sau înlăuntrul Liturghiei. În ambele cazuri avem numai de pierdut.

Este adevărat că Sfânta Liturghie este mistagogică prin ea însăși, dar nu fără implicarea noastră. Este adevărat că toate cuvintele Liturghiei sunt pline de Memoria sfinților și a tuturor celor care au frecventat-o cu sens și înțeles deplin, de altfel prezenți împreună cu noi la fiece Liturghie, dar această Realitate are nevoie de multă implicare și cunoaștere din partea noastră pentru a putea fi aidoma experimentată. Nu în ultimul rând, dacă Liturghiei îi lipsește Cateheza mistagogică neîncetată, rămâne un ritual care, pentru a nu deveni plictisitor, i se adaugă fel de fel de artificii, floricele, adjuvante, zorzoane (de obicei în zona sentimentală și totdeauna la limita teologică), toate în detrimentul evident al tuturor celor prezenți la ea.

Dimensiunile Liturghiei depășesc cu mult ritualul ei. Ritualul, în evoluție firească de-a lungul istoriei, rămâne o maximă condensare a unei Realități de Taină, Prezente, care ne copleșește prin adâncimile ei, dar la care suntem invitați să participăm prin permanentă inițiere/școlire. Cine se așază comod, formalist, populist sau sentimentalist în ritualul Liturghiei e semn că este depășit de Nespusul și de Taina ei, într-o continuă dezvăluire, pentru că alege să stea înafara inițierii permanente și în trepte. Taina Liturghiei însă, se extinde la dimensiunile istoriei întregi, a omenirii întregi, a văzutului și nevăzutului creației, a lui Dumnezeu cu Universul întreg și a omului în răspuns către Dumnezeu. Într-un cuvânt, Viața ca atare și Viul ei sunt o continuă Liturghisire a lui Dumnezeu înspre și împreună cu creația, la care avem privilegiul să fim invitați. Cum și cât răspundem, ne aparține întrutotul. Cu certitudine însă că totul ține de cum și cât înțelegem!

În esență, Liturghia Bisericii este soluția lui Dumnezeu la însănătoșirea creației, afectată de consecințele căderii. Este antidotul infuzat în creație, pentru a opri puterea veninului șarpelui celui viclean, care ne mușcă iar și iar. Este Transfuzia continuă a Bisericii prin care Sângele dumnezeiesc curăță și înnoiește sângele omenesc infectat de boldul păcatului și puterea morții (I Corinteni 15, 55-57). 

Toate aceste minime repere nu sunt teorii frumoase sau încântătoare, ci este Realitatea în/din care ne întâmpină Bunul Dumnezeu și pe care Biserica ne-o oferă în cel mai direct și cel mai practic mod. Ne este vizată constituția noastră ipostatică în elementele ei esențiale: omul este Chip, este Cuvânt, este ceea ce Mănâncă și de aceea transfuzia este întreită.

Astfel, vizibilitatea chipului autentic de om, Biserica ne-o dă prin Icoană. Ea este modelul devenirii noastre după Chipul iconic al lui Hristos, pentru bărbați și după chipul iconic al Maicii Donului, pentru femei. Așezarea lor pe catapeteasmă ne indică poziția așezării noastre în biserică: bărbații în dreapta privind la Hristos, femeile în stânga privind la Maica Domnului, ele fiind, în același timp, modelul ipostatic al înveșnicirii noastre. Icoana este o invitație la esențializarea privirii și la deșteptarea conștiinței pentru ceea ce ne-a fost dat să fim. Este o privire anticipativă a chipului nostru din viitor și conștiința prezenței în această lume împreună cu toată Biserica nevăzută, de la întemeierea lumii și până în zilele noastre. Icoana în Liturghie și Liturghia ca Icoană este o Transfuziei cu lumină, prin care Dumnezeu ne curăță ochiul inimii de toată nevederea Adevărului, Singurul ce stă neclintit la temelia Vieții întru care am fost chemați.

A doua transfuzie ne-o face Biserica prin Cuvânt. Toată Liturghia Bisericii este plină de Cuvânt înțelegător prezent liturgic în cele trei ipostaze ale lui. Partea de început a Liturghiei, numită „a credincioșilor” este (ar trebui să fie) plină de: Cuvântul comunicat – din psalmi, din Apostoli, din Evanghelie și din predică – și de Cuvântul invocat – din cereri, mijlociri, suspinuri, pentru ca apoi, în partea a doua a Liturghiei, numită „euharistică” să ne întâlnim cu Cuvântul cuminecat – din esențializarea maximă a rugăciunilor anaforalei Liturghiei până când ele devin Trup și Sânge în Potir și din Potir în fiecare dintre noi cei prezenți la Liturghie. Această a doua transfuzie este o Transfuzie prin sensuri și înțelesuri, prin cunoaștere și convingere, care ne plămădește ființa de duh, sufletul nostru cu trupul deopotrivă pentru a deveni prescură de naștere Hristică. Este plămădirea lăuntrică care dă nașterea și creșterea omului nostru celui nou, „zidit după chipul Ziditorului” (Coloseni 1,15-29), Cuvântul veșnic al Tatălui, Singurul Chip întru care avem unire și părtășie deplină cu Dumnezeu. Totodată, această plămădire-transfuzie este condiția intrării noastre la nunta/masa euharistică din Liturghia Bisericii, desfășurată deodată în cer și pe pământ.

Cele două transfuzii amintite sunt așadar condiția celei de-a treia: Transfuzia directă dintre Sângele lui Hristos și sângele nostru, realizată prin împărtășirea continuă cu Trupul și Sângele lui Hristos la fiecare Liturghie. Este un schimb de Vieți, ce se face într-o intimitate mistică, concretă și copleșitoare, la care este chemat orice botezat al Bisericii, dar care dă roade doar în cei asumați.

Cele trei transfuzii nu sunt separate, nici aleatorii și, mai ales, nu se pot suplini una pe alta, ci dimpotrivă, nu pot exista una fără alta. Este o Singură Transfuzie cu trei ieșiri/intrări calitative ale unei singure lucrări de însănătoșire, de care avem urgentă nevoie, pentru a scăpa de moartea care ne devorează de la naștere. Primele două pregătesc și se împlinesc în cea de-a treia, iar ce-a de-a treia își ia puterea și tăria din primele două. De aceea, în Ortodoxie, Canonul Liturgic, cel care ne mijlocește în mod direct această Realitate, nu-i facultativ, nici lăsat la discreția „celui mai mare”, ci are aceeași exigență și valoare ca și Canonul Biblic și Canonul Dogmatic/Filocalic, de care rămâne dependent și interdependent.

Mai exact, doar omul plămădit Scripturistic cu înțelesurile Tainei Vieții și granițat prin Dogmele Adevărului împotriva atacurilor demonice se poate întâlni Tainic la nunta mistică, a unirii Trup și Suflet cu Mirele Hristos, prezent pe fondul Liturghiei continue, ca prin Transfuzia de Taină a Bisericii să facă creația și pe om după Chipul și Asemănarea Sa, iar El încă să ia chipul devenirii noastre.