În aceste scurte şi sobre cuvinte pe care Iisus i le adresează slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda – Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă (Ioan 5, 8) – următor mărturisirii bolnavului că zace de treizeci şi opt de ani şi că nu se află om să-l bage în apa tulburată, mie îmi pare a discerne un indubitabil accent de mânie. Mi-L închipui pe Domnul cu ochii ţintă la patul acela respingător, infect şi spurcat, la zdreanţa aceea omenească, neputincioasă, pironită zice-s-ar ca şi bătută-n cuie pe ticăloasa targă (aşa cum aveau să-L ferece şi pe El de lemnul blestemat al Crucii) şi, parcă peste măsură de scârbit, mohorât şi indignat de starea la care poate coborî o făptură a Sa, nu mai pierde timpul cu întrebări de tipul: „Crezi tu că pot Eu face aceasta?” ori cu grăiri circumstanţiale, gen: „Fie ţie după credinţa ta”. Ci se răsteşte în tonalitate militară insului ce-I stă în faţă, şi spre a pune imediat capăt înrobirii omului de către obiect îi dă porunca: Scoală-te şi ia-ţi patul.

Patul e reaşezat în condiţia-i obiectivă, firească de lucru, de rob – simplă, împuţită unealtă confecţionată al omului, fiinţă liberă şi purtătoare de suflu divin. Se curmă astfel scandaloasa, revoltătoare situaţie, veche de zeci de ani, în care omul fusese un soi de anexă, de accesoriu al unor scânduri sau unor sârme neînsufleţite. Hristos ni Se dezvăluie zbuciumat, grăbit, oţărât. Drept care şi trece peste obişnuitele formule: „Iertate îţi sunt păcatele” ori „Fii tămăduit de nevoinţa ta”; explicându-se totodată şi intonaţia militară a celor ce – aspru şi precis – cuvântează nefericitului de pe năsălie. Hristos îl ştia că a păcătuit şi nu s-a arătat vrednic să-şi agonisească un prieten, un salvator, dar n-are a face: Într-atâta Îl supără şi-L răscoleşte condiţia mizerabilă a unei fiinţe omeneşti, adică a unuia în care pâlpâie totuşi Duhul Sfânt încât nu mai dă ascultare decât milei mânioase dintr-Însul, clocotului de compătimire şi groază şi, sărind peste orice fel de rostiri antecedente săvârşirii unei minuni, trece fulgerător la esenţă şi strigă: „Ridică-te şi umblă”.

(Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae De la Rohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 209)