În Vinerea Mare, zi în care credincioșii postesc mai aspru decât în zilele obișnuite, fiindcă Domnul a zis odinoară că „vor veni zile, când se va lua Mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile” (Marcu 2, 20; Luca 5, 35), nu se săvârșește Sfânta Liturghie. În schimb, la Vecernia scoaterii Sfântului Epitaf, care închipuie punerea în mormânt a Domnului, se citește în continuare din Evanghelia de la Matei. Este vorba despre aproape întregul capitol al 27-lea (vezi la final textul complet), cuprinzând cele petrecute de la aducerea Domnului înaintea lui Pilat și până la punerea Lui în mormânt. Și la fel ca la Liturghia Cinei celei de Taină din Joia Mare, pentru intensificarea mesajului, Părinții Bisericii au rânduit să se completeze textul mateian cu două fragmente: unul de la Luca (29, 39-43) unde se amintește despre pocăința tâlharului răstignit de-a dreapta Domnului, care a primit mântuirea în ultima clipă a vieții sale, iar al doilea de la Ioan (19, 31-37) în care se menționează că moartea pe cruce a Domnului s-a adeverit împungându-I-se coasta cu o suliță și împlinindu-se astfel două profeții.

Citirea de la Vecernia din Vinerea Mare debutează așadar cu aducerea Domnului, după primul simulacru de judecată petrecut în noapte în curtea lui Caiafa, la a doua judecată, înaintea lui Pilat, reprezentantul stăpânitorului lumesc, pentru a se legifera o condamnare nedreaptă la moarte. Dar până să fie povestite cele întâmplate la această judecată lipsită de apărători și verificarea mărturiilor, se amintește de încercarea eșuată a lui Iuda de a-și răscumpăra păcatul trădării prin întoarcerea celor treizeci de arginți plătitorilor urmată de sinuciderea sa, acest gest fiind de fapt cel ce i-a pecetluit osânda. Căința nu s-a transformat în pocăință, adică în îndreptare, ci s-a împotmolit în mustrare de conștiință, vină, lipsă de nădejde în mila și iertarea lui Dumnezeu și de aici în fundătura spânzurătorii.

Revenind la judecata lui Pilat, Evanghelistul menționează că dregătorul roman a știut bine că i se aduce înainte spre condamnarea la pedeapsa capitală un Vinovat lipsit de vină. A avut o încercare palidă de a-L scăpa, fiind îndemnat la aceasta și de soția lui, așa încât a găsit soluția „salvatoare” de a pune poporul să aleagă, în virtutea unei cutume fără temei, între eliberarea Domnului și cea a vărsătorului de sânge Baraba, cunoscut pentru păcatele lui. Și, ca și cum condamnarea la moarte nu era suficientă, aceasta s-a făcut „la cererea publicului” prin răstignire, pedeapsă aplicată de romani tâlharilor și instigatorilor la răscoală. Ba mai mult decât atât, a făcut și mai grea durerea Domnului, dându-L în mâinile soldaților însetați de sânge, care L-au maltratat fizic și L-au batjocorit înscenând un soi de închinare la un fals Împărat, după cum credeau ei. Nu știau însă că se închină chiar la Împăratul întregii făpturi. 

În toată această desfășurare de evenimente lipsite de omenie, Evanghelistul amintește de Simon din Cirene, care a ușurat cu puțin drumul durerii, „via dolorosa”, ducând crucea Domnului. Iar apoi, patimile continuă cu vinul amestecat cu fiere dat spre băutură, pironirea pe cruce, împărțirea hainelor Domnului prin tragerea la sorți petrecută la umbra Celui răstignit, scrierea presupusei vine „Acesta este Iisus, regele iudeilor” deasupra capului și așezarea în aceeași pedeapsă cu Hristos a doi tâlhari. Aici sunt inserate în povestire cinci versete de la Luca, singurul care amintește de tâlharul cel bun, care a luat apărarea Domnului înaintea celuilalt tâlhar, aflat în aceeași pedeapsă și totuși ocărându-L pe Iisus. Este unul din cele doar trei locuri din Noul Testament unde se pomenește cuvântul „rai”, făgăduit de Domnul Iisus răufăcătorului care s-a pocăit în ultima clipă și s-a rugat cu cuvintele „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”.

Revenind la textul Sfântului Matei, se amintește de oamenii aflați întâmplător în preajma Golgotei, care Îl ocărau la rându-le gratuit pe Domnul, cerându-i să Se coboare de pe cruce ca să creadă în El. Peste toate aceste răutăți s-a așternut un neobișnuit întuneric de la ora prânzului și până către sfârșitul după-amiezii, când Iisus a strigat cuvintele „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Aflat în chinuri pe cruce, Iisus se ruga cu Psalmul 21, chiar cel dinaintea mult mai cunoscutului „Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi...” (Psalmi 22), dar trecătorii nu Îl înțelegeau, fiindcă ei vorbeau aramaica, iar Hristos recita psalmul, după tradiția vremii, în limba ebraică în care s-a scris Vechiul Testament. În ignoranța lor, și aceștia Îl ironizau că S-ar ruga profetului Ilie ca să-L salveze.

După o ultimă încercare venită probabil din partea unui soldat de a-L adăpa cu apă și oțet, probabil nu în batjocură, ci din milă, fiindcă și ostașii obișnuiau să bea așa ceva, Domnul a strigat cu glas mare și Și-a dat duhul. Imediat s-a produs un cutremur, în urma căruia catapeteasma templului s-a rupt. Această stricare a sanctuarului semnifică sfârșitul Legii celei Vechi și plecarea Slavei lui Dumnezeu din Sfânta Sfintelor. Înfricoșătoarea întâmplare este marcată în iconografia ortodoxă a Învierii printr-o imagine oglindind veșnicia: spargerea porților iadului de către Hristos, coborât acolo după moarte ca să-i mântuiască pe toți drepții începând cu Adam și Eva, care așteptau în întunericul Șeolului venirea lui Mesia cel proorocit. Tocmai de aceea Evanghelistul amintește că „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora”. Moartea și-a pierdut puterea ei de a stăpâni asupra oamenilor, iar acești sfinți înviați profețesc la rându-le Învierea cea mare, de la sfârșitul veacurilor. Aceste semne care au urmat morții Domnului au provocat și mărturisirea sutașului care păzea pe Iisus: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”

Înainte de a continua cu cele despre prohodirea Domnului, în Evanghelie este inserat un nou fragment, de data aceasta de la Ioan, menit să adeverească realitatea morții Domnului, bineștiute fiind contestațiile ce au urmat. Cel de-al patrulea evanghelist amintește că în precipitarea dinaintea sabatului, care începea după cum se știe vineri seara și când după rânduială nu era permisă aproape nici o muncă, iudeii l-au rugat pe Pilat să poruncească grăbirea morții osândiților. Răstigniții trăiau uneori zile în șir chinuindu-se pe cruce până la scurgerea vieții din ei, astfel încât soldații le-au zdrobit fluierele picioarelor celor doi tâlhari, însă cum Domnul Iisus deja murise, unul din ostași, ca totuși să fie sigur de moartea Acestuia, a împuns coasta Lui cu sulița „şi îndată a ieşit sânge şi apă”, semn că deja începuseră procesele fizice de după moartea trupească. Ca unul ce a fost martor al întâmplării, Ioan adaugă: „și cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi”, continuând cu două versete profetice care astfel s-au adeverit: „Nu I se va zdrobi nici un os” (Psalmi 33, 19), respectiv: „Vor privi la Acela pe care L-au împuns” (Psalmi 21, 19).

Pericopa evanghelică de la Vecernia din Vinerea Mare, care actualizează punerea Domnului în mormânt prin scoaterea Sfântului Epitaf pe o masă (închipuind piatra mormântului) în mijlocul bisericii, se încheie întocmai cu acest eveniment. Sfântul Matei pomenește de femeile care au fost de față la Răstignire, pentru ca aceleași să revină după încheierea sabatului, duminică dimineața, la mormânt pentru a unge trupul Domnului cu miresme. E menționată și fapta lui Iosif din Arimateea care a reușit într-un timp record să obțină de la Pilat preacinstitul Trup, să cumpere giulgiu și astfel să Îi ofere spre îngropare, lui Hristos, propriul său mormânt, prăvălind la ușa acestuia piatra cea mare care mai apoi a fost dată la o parte de un înger, după cum auzim la Evanghelia ce se citește în noaptea Învierii (Matei 28, 2).

Versetele 62-66 de la încheierea capitolului 27, relatând teama celor de la templu că ucenicii ar avea de gând să fure trupul Domnului și să vestească o falsă înviere, urmată de așezarea unor paznici la mormânt, constituie pericopa ce se va citi tot vineri seara, însă la sfârșitul Deniei Prohodului. Atât acestea, cât și mărturia suliței înfipte în coasta Domnului, dar și întunericul și cutremurul care a dus la deschiderea mormintelor și învierea unora dintre sfinți, sunt mărturii incontestabile ale morții Domnului, foarte importante pentru învățătura de credință creștină, fiindcă așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos (...) Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; și atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (1 Corinteni 15, 14-19). Prin urmare, cei care Îl consideră pe Iisus Hristos numai un mare profet sau îi prețuiesc doar înțelepciunea ori învățăturile morale, au ratat esențialul. Negând Învierea Domnului, am rămâne limitați la viața de aici care, oricum ar fi ea, lungă sau scurtă, virtuoasă ori plină de păcate, tot în moarte se sfârșește, lipsind-o de sens, de veșnicia la care Dumnezeu ne-a chemat.

Iar făcându-se dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. Şi, legându-L, L-au dus şi L-au predat dregătorului Ponţiu Pilat. Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat. Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: „Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel, și i-au dat pe Ţarina Olarului după cum mi-a spus mie Domnul”.

 Iar Iisus stătea înaintea dregătorului. Şi L-a întrebat dregătorul, zicând: Tu eşti regele iudeilor? Iar Iisus i-a răspuns: Tu zici. Şi la învinuirile aduse Lui de către arhierei şi bătrâni, nu răspundea nimic. Atunci I-a zis Pilat: Nu auzi câte mărturisesc ei împotriva Ta? Şi nu i-a răspuns lui nici un cuvânt, încât dregătorul se mira foarte. La sărbătoarea Paştilor, dregătorul avea obiceiul să elibereze mulţimii un întemniţat pe care-l voiau. Şi aveau atunci un vinovat vestit, care se numea Baraba. Deci adunaţi fiind ei, Pilat le-a zis: Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care se zice Hristos? Că ştia că din invidie L-au dat în mâna lui. Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-I faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El. Însă arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Iar dregătorul, răspunzând, le-a zis: Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez? Iar ei au răspuns: Pe Baraba. Şi Pilat le-a zis: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Hristos? Toţi au răspuns: Să fie răstignit! A zis iarăşi Pilat: Dar ce rău a făcut? Ei însă mai tare strigau şi ziceau: Să fie răstignit! Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit. Atunci ostaşii dregătorului, ducând ei pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toată cohorta, și dezbrăcându-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamidă roşie. Şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind înaintea Lui îşi băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor! Şi scuipând asupra Lui, au luat trestia şi-L băteau peste cap. Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească.

Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui. Şi venind la locul numit Golgota, care înseamnă: Locul Căpăţânii, I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi, gustând, nu a voit să bea. Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: „Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”. Şi ostaşii, şezând, Îl păzeau acolo. Şi deasupra capului au pus vina Lui scrisă: „Acesta este Iisus, regele iudeilor”. Atunci au fost răstigniţi împreună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga.

Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.

Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele, și zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau: Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu. Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?  Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: Pe Ilie îl strigă Acesta. Şi unul dintre ei, alergând îndată şi luând un burete, şi umplându-l de oţet şi punându-l într-o trestie, Îi da să bea. Iar ceilalţi ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască. Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul.

Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat.  Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!

Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os”. Şi iarăşi altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care L-au împuns”.

Şi erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I, între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu. Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să i se dea. Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in, și l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus. Iar acolo era Maria Magdalena şi cealaltă Marie, şezând în faţa mormântului. (Matei 27, 1-38, Luca 23, 39-43, Matei 27, 39-43, 45-54, Ioan 19, 31-31, Matei 27, 55-61)