Era o femeie foarte săritoare de a face bine şi dezinteresată. Odată ne-am întâlnit cu dânsa la o familie în Braşov. Dânsa n-a stat mult, s-a grăbit să plece mai repede. Când s-a dus să se îmbrace a văzut un pardesiu de fâş, cum se purta atunci, cam vechi şi tocit. A întrebat al cui este şi i-am spus că e al soţului meu. Dânsa l-a luat, l-a îmbrăcat să vadă dacă o cuprinde, apoi a zis: „Îl iau eu pe acesta, iar pe acesta – şi mi-a arătat unul bleumarin, nou – care-i al meu, îl dai părintelui. Dânsul merită unul nou, că este preot, iar eu... pot merge şi cu acesta”.

Am început să insist să-l dezbrace şi chiar să trag de dânsa şi să plâng. Între timp a venit şi părintele şi nici la insistenţele lui nu a vrut să-l dezbrace, ci ne-a zis: „Lasă aşa, că mie chiar îmi era ruşine să merg cu o haină nouă, iar părintele că-i preot cu o haină tocită!”. Şi a plecat. Aşa ştia dânsa să dispreţuiască cele trecătoare.

De câte ori mergeam la Iaşi, poposeam la tanti Lenuţa (unde stătea tanti Blondina). Dormeam în aceeaşi cameră şi în acelaşi pat cu tanti Blondina, iar dânsa se scula dis-de-dimineaţă şi se pregătea – îşi făcea rugăciunile şi pleca la Mitropolie ca să fie acolo la ora 6, când deschideau uşile bisericii, şi se apuca de curăţenie şi de aranjat pentru sfintele slujbe. (...)

Avea dorinţa să moară între Paşti şi Înălţarea Domnului, să i se cânte „Hristos a înviat!”. A murit în 24 mai 1971, iar în 26 mai era Înălţarea Domnului. A venit corul de la Mitropolie şi i-au cântat „Hristos a înviat!”, iar în ziua de Înălţarea Domnului a fost înmormântarea. A venit multă lume din oraş şi de la alte biserici. Era cunoscută în tot oraşul, mai ales de lumea intelectuală; avea colegi din Basarabia, doctori, ingineri, profesori, avocaţi... A fost înmormântată din biserica părintelui Laurenţiu. A fost şi soţul meu la înmormântare şi el a spus în predică toată viaţa dânsei, câte a suferit în lagăr şi-n Siberia. Au rămas foarte miraţi, că mulţi nu ştiau istoria vieţii ei. Toată biserica erau numai lacrimi şi suspine.

(mărturia Elenei Ramba – soţia preotului din Ardeal, care a fost martoră la ultimele ei zile, în cartea: Suferințele mamei Blondina (1906-1971), o martiră a Siberiei, Editura Mănăstirii Sihăstria, pp. 104-106)

*Am respectat grafia originală a volumului citat, dar canonizarea ei s-a făcut cu titulatura „Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iași”