„La început era Cuvântul...” (Ioan 1, 1)

Există descoperiri care schimbă istoria și există descoperiri care schimbă omul.

De mii de ani, omenirea sapă în adâncul pământului și privește spre marginile universului. Desface atomul, urmărește dansul galaxiilor, pătrunde în taina celulei, citește alfabetul ascuns în ADN și încearcă să înțeleagă misterul vieții. Fiecare nouă descoperire este întâmpinată cu uimire, fiecare particulă necunoscută aprinde imaginația savanților, fiecare lege a naturii descifrată este privită ca o nouă victorie a spiritului omenesc. Și pe bună dreptate. Căci universul este o carte magnifică, iar fiecare stea, fiecare celulă și fiecare fir de iarbă poartă amprenta unei înțelepciuni care ne depășește.

Dar, în timp ce omul cercetează cu o pasiune aproape religioasă materia din care este alcătuită lumea, lângă el stă tăcută, o altă carte.

Nu este închisă într-un seif. Nu este păzită de armate. Nu costă cât un diamant și nu stârnește licitații internaționale. Se găsește pe raftul unei biblioteci, pe o noptieră, într-o biserică uitată de lume sau într-o casă în care nimeni nu i-a mai întors paginile de luni sau de ani.

Este Sfânta Scriptură. Și una dintre cele mai mari tragedii a omului modern este faptul că s-a obișnuit cu ea.

Dacă toate exemplarele Sfintei Scripturi ar fi dispărut din istorie și ar fi fost descoperite abia astăzi, într-o peșteră necunoscută, lumea ar privi această apariție drept una dintre cele mai mari descoperiri ale omenirii, iar universitățile, filosofii și istoricii s-ar grăbi să cerceteze taina acestor pagini. 

Dar tocmai pentru că această Carte nu a lipsit niciodată dintre noi, am încetat să-i mai vedem măreția. Adevăratele comori nu sunt întotdeauna cele ascunse. Uneori, cele mai mari comori sunt cele peste care trecem zilnic fără să le mai privim.

E un paradox care ar trebui să ne tulbure. Omenirea este dispusă să cheltuiască miliarde pentru a descoperi o nouă particulă a materiei, dar găsește cu greu câteva minute pentru a asculta Cuvântul prin care materia însăși a fost adusă la existență.

Poate că aceasta este cea mai subtilă formă de sărăcie a omului contemporan: nu lipsa cunoașterii, ci lipsa uimirii.

Toate cuvintele omului îmbătrânesc. Unele îmbătrânesc într-un secol. Altele într-un deceniu. Cele mai multe, chiar în clipa în care au fost rostite. Istoria este plină de cărți care au zguduit generații întregi și care astăzi dorm liniștite pe rafturile bibliotecilor, acoperite de praful uitării. Filosofii au ridicat sisteme grandioase, împărații au gravat pe piatră legi socotite veșnice, poeții au scris versuri pe care contemporanii lor le-au numit nemuritoare. Și totuși, timpul, marele judecător al tuturor lucrurilor omenești, le-a așezat pe toate în arhiva trecutului.

Numai un singur Cuvânt nu îmbătrânește. Nu pentru că ar fi fost scris mai frumos. Nu pentru că ar fi fost păstrat mai bine. Ci pentru că izvorul lui nu se află în timp. Într-o lume în care totul se uzează, există o Carte care, de fiecare dată când este deschisă cu inimă curată, pare că a fost scrisă în dimineața acelei zile. Nu există pagină din Evanghelie care să poarte ridurile veacurilor. Cuvintele ei nu au devenit bătrâne odată cu pergamentul pe care au fost așternute. Ele au rămas tinere pentru că Viața Însăși nu îmbătrânește.

Noi nu credem că Biblia este doar o colecție de texte inspirate. Credem că, prin aceste cuvinte omenești, Dumnezeu continuă să vorbească. De aceea, înainte de citirea Evangheliei, preotul nu spune: „Să ascultăm ce au gândit oamenii despre Dumnezeu”, ci vestește cu solemnitate: „Înțelepciune! Drepți! Să ascultăm Sfânta Evanghelie!”

În acea clipă, biserica întreagă se ridică în picioare. De ce? Pentru că Mirele vorbește miresei Sale. Dumnezeu nu ne-a lăsat doar amintirea glasului Său. Ne-a lăsat glasul însuși. Aici se află cea mai adâncă deosebire dintre toate cărțile lumii și Sfânta Scriptură. Celelalte cărți vorbesc despre viață. Scriptura vorbește vieții. Celelalte cărți luminează mintea. Scriptura luminează omul. Celelalte cărți schimbă uneori felul în care gândim. Scriptura schimbă felul în care existăm. Ea nu se citește așa cum se citește un tratat de filosofie. Ea se întâlnește.

Cu cât un lucru este mai aproape de noi, cu atât riscăm să-i pierdem măreția. Omul care trăiește la poalele muntelui nu-l mai privește cu uimirea călătorului, iar locuitorul unei cetăți vechi trece nepăsător pe lângă zidurile pentru care alții străbat continente. Obișnuința este o formă de orbire. Așa s-a întâmplat și cu Sfânta Scriptură: nu am alungat-o și nici nu am uitat-o, ci am așezat-o printre lucrurile pe care credem că le cunoaștem deja. Și totuși, cât de puțini se mai apropie de ea cu acel cutremur cu care Moise s-a apropiat de rugul aprins! 

Dacă un om de știință ar descoperi într-o rocă un cristal necunoscut, ar petrece ani întregi cercetându-l. Ar măsura fiecare unghi, fiecare vibrație, fiecare proprietate ascunsă. Ar presupune, înainte de orice, că ceea ce încă nu înțelege este mai vast decât ceea ce a înțeles deja.

Numai în fața Scripturii ne purtăm adesea invers. O deschidem convinși că știm ce va spune. O închidem fără să bănuim că, poate, nu am auzit încă nimic. Și totuși, în paginile ei se află singura Voce care nu și-a pierdut niciodată prospețimea.

Pentru că Evanghelia nu este o amintire despre Dumnezeu, ci este Dumnezeu care încă vorbește. 

 Când îl citim pe Augustin, îl întâlnim pe Augustin. Când îl citim pe Thomas Mann, îl întâlnim pe Thomas Mann. Dar când citim cu adevărat Sfânta Scriptură, suntem chemați să-L întâlnim pe Hristos. De aceea, Scriptura nu poate fi epuizată. Un izvor poate fi măsurat. Un ocean poate fi cartografiat. O stea poate fi analizată. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi consumat prin lectură, pentru că fiecare pagină este deschisă spre Infinit. Poate tocmai de aceea sfinții au citit aceeași Evanghelie zeci de ani și au murit spunând că abia au început să o înțeleagă.

Există o smerenie care se naște numai în fața infinitului, iar Sfânta Scriptură este infinitul îmbrăcat în cuvinte omenești. Adevărata ei măreție nu stă în faptul că este cea mai răspândită carte din lume, ci în puterea de a-l cerceta pe omul care o deschide cu credință. 

Deschizi Sfânta Scriptură cu gândul că o vei citi. După câteva versete însă, simți ceva greu de explicat. Nu tu ești cel care înaintează prin pagini, ci paginile înaintează prin tine. Cuvintele pe care le priveai din afară pătrund înăuntru, coboară în locuri unde nici măcar propria conștiință nu îndrăznea să pătrundă și, încet, fără zgomot, încep să așeze lumină acolo unde omul se obișnuise cu întunericul. În clipa aceea înțelegi că nu mai citești o carte. Ci tu ești citit.

Nu există oglindă mai sinceră decât Cuvântul lui Dumnezeu. Oglinda obișnuită îți arată chipul; Scriptura îți arată inima. În fața celei dintâi poți zâmbi și pleca, dar în fața celei de a doua trebuie să iei o hotărâre. 

Poate de aceea mulți oameni renunță atât de repede la citirea ei. Nu pentru că ar fi greu de înțeles, ci pentru că este greu de suportat. Adevărul nu rănește fiindcă este crud, ci fiindcă luminează fără să negocieze. El nu umilește omul; îi sfărâmă măștile.

Câtă dreptate avea Apostolul când scria că „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător”. El nu spune că este doar adevărat. Nici doar frumos. Nici doar inspirat. Îl numește viu. Ca și cum între coperțile acestei Cărți ar pulsa o inimă care nu a încetat niciodată să bată. Aceasta este taina ei. În toate celelalte cărți, cuvintele aparțin autorului. În Sfânta Scriptură, Autorul rămâne prezent în cuvintele Sale. 

Hristos nu ne lasă doar cuvintele Sale. El rămâne cu noi. De aceea, creștinismul este religia Cuvântului întrupat. Scriptura nu este sfârșitul întâlnirii cu Dumnezeu, ci începutul ei, fereastra prin care Lumina pătrunde în viața omului. 

Și cât de straniu este că omul poate petrece zeci de ani în apropierea acestei ferestre fără să o deschidă niciodată. Pentru că zgomotul lumii a devenit mai puternic decât foamea sufletului. Dumnezeu nu a încetat să vorbească, dar omul și-a pierdut liniștea necesară pentru a-L mai auzi.

Există în adâncul fiecărui om o amintire pe care nu și-o mai poate aduce pe deplin în conștiință. Ea nu aparține memoriei obișnuite și nici propriei noastre biografii, ci pare să fie purtată în însăși adâncimea firii omenești: amintirea glasului lui Dumnezeu. 

Cartea Facerii spune că Domnul Dumnezeu venea în răcoarea serii și vorbea cu omul. Nu era un miracol. Era firescul existenței. Omul fusese creat pentru dialog, iar glasul Creatorului era aerul sufletului său. Apoi a venit căderea. Din clipa aceea, omul a continuat să vorbească despre Dumnezeu, dar n-a mai auzit glasul Lui ca odinioară. Și poate că întreaga istorie a omenirii nu este altceva decât încercarea, adesea inconștientă, de a regăsi acest glas pierdut.

Poate de aceea omul scrie poezie. Poate de aceea compune simfonii. Poate de aceea cercetează stelele. Poate de aceea întreabă fără încetare. Toate acestea sunt ecouri ale unei nostalgii pe care nici el nu și-o poate explica.

Dar Dumnezeu nu a rămas tăcut. A vorbit prin patriarhi, prin proroci și prin psalmi, iar la plinirea vremii Cuvântul S-a făcut trup și a locuit între noi. 

Aceasta este cea mai mare revoluție din istoria universului: omul nu a izbutit să urce până la Dumnezeu, dar Dumnezeu a coborât până la om. De atunci, ori de câte ori deschidem Evanghelia cu inimă smerită, nu citim doar o istorie sfântă, ci ascultăm același Glas pe care Adam l-a auzit în răcoarea Raiului. De aceea, fără să înțelegem întotdeauna fiecare verset, simțim uneori că sufletul se liniștește. Nu pentru că am aflat ceva nou. Ci pentru că, după o lungă pribegie, recunoaștem glasul Tatălui.

Unii oameni au citit întreaga bibliotecă a lumii și au rămas neliniștiți. Iar alți oameni au deschis Evanghelia într-o chilie săracă sau într-o casă uitată de lume și au găsit pacea pe care nici o filosofie n-a putut să le-o dăruiască. Nu pentru că Evanghelia ar conține cele mai frumoase idei. Ci pentru că, în paginile ei, Adevărul nu este o idee. Adevărul este o Persoană. Și numai o Persoană poate vindeca singurătatea unei alte persoane.

Dacă am putea așeza înaintea noastră întreaga istorie a omenirii, am descoperi, dincolo de nesfârșita ei diversitate, aceeași mișcare lăuntrică. Popoarele se schimbă, imperiile se ridică și se prăbușesc, limbile se nasc și pier, știința înaintează, iar civilizațiile își schimbă chipul; omul însă rămâne același: o ființă care caută din clipa în care deschide ochii asupra lumii și până când îi închide pentru totdeauna. 

Uneori își spune că ceea ce caută este fericirea. Alteori îi dă numele libertății, al iubirii, al adevărului sau al cunoașterii. Își schimbă cuvintele, dar nu și dorul. De fiecare dată când crede că a ajuns la capătul drumului, descoperă că înaintea lui se deschide un alt orizont. Ca și cum sufletul ar refuza să se mulțumească cu ceea ce este trecător. Aceasta este una dintre cele mai tainice însușiri ale omului. El poate iubi lumea fără să fie pe deplin mulțumit de ea. Se poate bucura de frumusețea ei și, în același timp, poate simți că frumusețea aceasta trimite către ceva mai înalt decât ea însăși. Nimic din ceea ce este creat nu reușește să închidă definitiv setea inimii, pentru că inima omului este mai încăpătoare decât lumea.

Această afirmație pare îndrăzneață și, totuși, întreaga experiență a omenirii o confirmă. Omul a cucerit continente, a adunat bogății și și-a împins cunoașterea până la limite pe care generațiile trecute nici nu și le-ar fi putut imagina, dar n-a izbutit să alunge întrebările care îl însoțesc de la început: Cine sunt? De unde vin? Pentru ce trăiesc? Încotro mă îndrept? 

Aceste întrebări nu sunt semnul neputinței omului. Sunt semnul măreției lui. Numai o ființă creată pentru infinit poate suferi în fața limitelor. Numai o inimă făcută pentru veșnicie poate simți atât de apăsător trecerea timpului.

Așa cum rădăcina unui copac coboară neobosit în adâncul pământului până găsește izvorul, tot astfel sufletul omenesc străbate bucuriile și dezamăgirile vieții până când întâlnește Izvorul pentru care a fost creat. Dacă nu îl găsește, continuă să caute. Dacă Îl găsește, înțelege că toată căutarea de până atunci nu fusese o rătăcire, ci o pregătire. 

Fericitul Augustin a exprimat această experiență într-o frază care a traversat veacurile fără să-și piardă puterea: „Neliniștită este inima noastră până ce se va odihni în Tine.” Nu este doar mărturisirea unui mare convertit, ci mărturisirea omului. 

În lumina acestui adevăr, Sfânta Scriptură se descoperă într-o perspectivă nouă. Ea nu vine să adauge încă o carte bibliotecii omenirii și nici să ofere un răspuns grăbit unor curiozități religioase. Ea răspunde celei mai vechi întrebări pe care omul o poartă în tăcerea inimii sale.

Hristos nu spune: „Am venit să vă dau o teorie despre Dumnezeu”. El spune: „Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă”.

Aici se întâlnesc toate drumurile pe care le-am urmat până acum: omul caută viața, iar Scriptura îi vestește Izvorul vieții; omul caută adevărul, iar Scriptura îl conduce spre Cel care spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” 

Omul caută Iubirea care să nu se sfârșească. Scriptura îi descoperă Iubirea care a mers până la Cruce și dincolo de mormânt. Acesta este motivul pentru care, după ce am citit mii de pagini și am ascultat nenumărate glasuri, rămâne în noi dorința de a deschide încă o dată Evanghelia. Nu pentru că ea ne-ar spune de fiecare dată altceva. Ci pentru că, de fiecare dată, ne apropie mai mult de Acela pe Care sufletul Îl căuta înainte chiar de a-I cunoaște Numele.

Uneori, omul înțelege că lectura nu înseamnă întotdeauna cunoaștere. Poți străbate sute de pagini fără ca ele să lase altceva decât amintirea unor idei frumoase, după cum poți citi un singur verset și să descoperi că el continuă să lucreze în tine multă vreme după ce ai închis cartea. Acolo începe taina Sfintei Scripturi. Ea nu își sfârșește lucrarea atunci când cititorul ajunge la ultimul rând, ci tocmai atunci o începe, coborând din pagină în inimă și însoțindu-l pe om în tăcerea vieții lui de fiecare zi.

De aceea Evanghelia nu seamănă cu nicio altă carte. Celelalte îți lasă gândurile autorului și rămân pe raftul bibliotecii. Evanghelia, dimpotrivă, pare să meargă alături de cel care a citit-o, luminându-i bucuriile, mustrându-i rătăcirile, mângâindu-i suferințele și deschizându-i, uneori pe neașteptate, înțelesuri pe care altădată nici nu le bănuise. Drumul spre Emaus descoperă această taină cu o simplitate pe care niciun tratat nu ar putea-o egala. Hristos merge alături de cei doi ucenici și le tâlcuiește Scripturile, dar ochii lor încă nu Îl recunosc. Și totuși, înainte ca privirea să se lumineze, se luminează inima; înainte ca mintea să înțeleagă, sufletul începe să ardă. Abia mai târziu, privind în urmă, aveau să rostească acele cuvinte care par să cuprindă întreaga experiență a citirii Sfintei Scripturi: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?”.

Aici se află adevărata măsură a unei lecturi duhovnicești. Nu în mulțimea lucrurilor pe care le-am aflat, ci în măsura în care inima s-a lăsat atinsă de Cel care vorbește prin ele. Căci Scriptura nu ne conduce spre ea însăși, după cum nici o fereastră nu cere privitorului să rămână cu ochii ațintiți asupra sticlei. Ea se retrage cu smerenie pentru ca, prin transparența cuvintelor ei, să se arate Chipul lui Hristos. Iar în clipa în care omul Îl întâlnește pe El, înțelege că fiecare pagină parcursă până atunci nu fusese decât o pregătire pentru această întâlnire.

Întrebarea pe care omul a purtat-o, fără să o poată rosti limpede, încă din ziua în care a părăsit Raiul, nu este dacă Dumnezeu există, ci dacă El mai este aproape, dacă mai vorbește și dacă lumea mai poate deveni loc al întâlnirii cu El. Întreaga Scriptură răspunde acestei întrebări printr-un adevăr: Dumnezeu nu a tăcut. El a vorbit prin proroci și prin psalmi, iar la plinirea vremii Cuvântul S-a făcut trup și a locuit între noi. 

De atunci, fiecare pagină a Sfintei Scripturi poartă pecetea acestei prezențe. Nu citim mărturia unei absențe, ci urmele unui dialog care continuă, căci Dumnezeu nu vorbește numai oamenilor din trecut, ci fiecărui om care deschide această Carte cu inima gata să asculte. Cuvintele ei pot fi vechi de mii de ani, dar glasul este mereu de astăzi, pentru că iubirea care le străbate nu cunoaște timpul. Cea mai mare minune a Sfintei Scripturi este că, de fiecare dată când este deschisă cu credință, Dumnezeu începe din nou dialogul cu omul. 

Poate că acesta este și rostul ultim al întregii noastre căutări. Nu să devenim mai învățați, nici măcar mai elocvenți, ci mai ascultători. Căci lumea poate fi schimbată prin idei, dar omul se schimbă cu adevărat numai atunci când își deschide inima înaintea Glasului care îl cheamă pe nume.

Și atunci înțelegem că Sfânta Scriptură nu închide dialogul lui Dumnezeu cu omul, ci îl deschide spre rugăciune, spre viață și spre iubire. Cartea se închide. Dumnezeu continuă să vorbească. Amin.