Iubiţi cititori şi cititoare,

Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana, aşa cum reiese din Sinaxarul scris de Paul de Alep (1627-1669), călător prin Ţara Românească (1653-1658), inspirat din Viaţa sfântului scrisă de călugări imediat după moartea sa, s-a născut în jurul anului 1320. După unii, era grec după tată şi sârb după mamă, rudă atât cu familia cneazului Lazăr al Serbiei, cât şi cu familia Basarabilor din Ţara Românească.

Şi-a început viaţa monahală în preajma anului 1336, în Muntele Athos, probabil la mănăstirea sârbească Hilandar, unde s-a călugărit şi a fost preoţit. Tot aici a învăţat greaca, slavona şi aromâna, a cercetat scrierile Sfinţilor Părinţi şi a deprins arta copierii manuscriselor, ajungând un miniaturist prin excelenţă. Despre el se spunea că era „bărbat cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare în judecată, meşter la vorbitul cu Dumnezeu, la cuvinte şi răspunsuri pentru credincioşi, dar încă şi mai mare făcător de minuni”.

Pentru că în mănăstirea sa nu mai găsea liniştea dorită, – fiind ales între timp exarh al Muntelui Athos –, a plecat spre Serbia, iar de aici spre sudul Dunării, venind în regiunea Cladova, în oraşul Saina, aflat în faţa oraşului Drobeta Turnu-Severin de astăzi. În Saina a ridicat o bisericuţă închinată Sfintei Treimi. În regiunea Craina a întemeiat mănăstirile Vratna şi Mănăstiriţa.

În 1365, teritoriul respectiv a fost ocupat de regele Ludovic al Ungariei, fiind astfel ameninţat mai ales de prozelitismul catolic. În atari condiţii, Cuviosul Nicodim şi câţiva călugări au trecut în nordul Dunării, în Ţara Românească. Aici, între 1369-1370, au construit şi zugrăvit, „cu cheltuială şi cu daruri” primite de la domnul român Vladislav Vlaicu, pe locul unei aşezări monahale mai vechi, Mănăstirea Vodiţa, considerat a fi cel mai vechi lăcaş de piatră din Ţara Românească, aparţinând, în acea vreme, Mitropoliei Severinului. Mănăstirea Vodiţa s-a vrut a fi o fortăreaţă ortodoxă împotriva ofensivei catolice.

Prima menţiune despre prezenţa Cuviosului Nicodim în Ţara Românească datează din 1372, când domnul Vladislav (Vlaicu) Vodă a oferit, printr-un hrisov, mai multe danii Mănăstirii Vodiţa şi a declarat-o „samovlastie”, adică de sine stătătoare, după rânduiala Sfântului Munte.

În timpul şederii sale la Vodiţa, Cuviosul Nicodim a fost solicitat să facă parte din solia trimisă de cneazul Lazăr la Constantinopol pentru a mijloci ridicarea anatemei aruncate, din cauza unor neînţelegeri, asupra Bisericii Ortodoxe Sârbe şi a poporului sârb, misiune de care s-a achitat cu succes. Preţuit de Patriarhul Filotei al Constantinopolului, cuviosul a fost ridicat de acesta în rangul de arhimandrit, cu dreptul de a sfinţi biserici, şi a primit în dar părticele din moaştele Sfinţilor Ignatie Teoforul, Ioan Gură de Aur şi Teofil, odoare aflate astăzi în tezaurul Mănăstirii Tismana.

Însă, după ocuparea Ţării Severinului de către regele maghiar, Cuviosul Nicodim a fost nevoit să plece din nou, în 1376, în căutarea unui loc mai liniştit. Îndreptându-se spre partea de nord a Olteniei, Cuviosul Nicodim a început să urce pe valea unui pârău, spre zona satului Aninoasa, până a găsit un platou înalt, în apropierea locului numit La Cascade, datorită unei mici cascade aflate în apropiere.

Tradiţia spune că, înainte de a pleca din Muntele Athos, Sfântului Nicodim i s-a arătat Maica Domnului, poruncindu-i să construiască o mănăstire, în cinstea ei, pe locul numit La Cascade. Făgăduind că va împlini acest lucru, Cuviosul Nicodim a plătit unui fierar să-i facă o cruce de plumb, grea de şapte ocale (aproximativ 7 kg), pe care să o poarte până va vedea ridicată mănăstirea închinată Adormirii Maicii Domnului. Şi pentru că platoul pe care a construit mănăstirea era străjuit de un arbore falnic de tisă, pe locul căruia a făcut masa altarului, atât ctitoria, cât şi pârâul – şi întreaga zonă din jur – s-au numit Tismana.

Construcţia a durat mai mulţi ani, sub domnii Radu I (1377-1383), Dan I (1383-1386) şi Mircea (1386-1418). Cuviosul Nicodim a fost numit stareţ. Prima menţiune despre Tismana apare în actul de danie al lui Dan I, din 3 octombrie 1385.

Reintrând Severinul în stăpânirea Ţării Româneşti, în anii 1383-1384, Cuviosul Nicodim a preluat şi conducerea Mănăstirii Vodiţa. Tradiţia îi mai atribuie construirea mănăstirilor Topolniţa, Cosuştea-Crivelnic, Gura Motrului şi Vişina (în Oltenia), precum şi Prislop (în Ţara Haţegului). Ele au fost ridicate probabil de ucenicii săi, urmând regulilor stabilite de Cuviosul Nicodim.

În timpul lui Mircea cel Bătrân, Cuviosul Nicodim s-a bucurat de o poziţie privilegiată, primind numeroase danii.

Cuviosul Nicodim este menţionat pentru ultima dată într-un hrisov din 23 noiembrie 1406, dat de Mircea cel Bătrân mănăstirii şi „părintelui şi rugătorului domniei mele, popii Nicodim”. Cuviosul Nicodim s-a mutat la cele veşnice la 26 decembrie 1406, fiind înmormântat lângă biserica Mănăstirii Tismana.

Întrucât la mormântul său s-au petrecut nenumărate minuni, moaştele sale au fost puse într-o raclă şi aşezate spre cinstire în biserică. Numai că, fiind în pericol de a fi furate sau profanate, moaştele au fost ascunse, ulterior, într-o peşteră, pierzându-li-se urma. Nu a rămas decât degetul arătător de la mâna dreaptă, care se păstrează într-o mică raclă de argint, alături de crucea lui de plumb, un epitrahil şi o bederniţă.

Despre Sfântul Cuvios Nicodim se spune că a trecut Dunărea ca pe uscat. A transformat şarpele din zona numită La Cascade în stană de piatră. Împreună cu diaconul său, Antonie, a trecut de trei ori prin foc, îmbrăcat în veşminte, fără a fi atins de acesta. A tămăduit şi mulţi demonizaţi, pentru a menţiona doar câteva dintre minunile săvârşite de el.

Referitor la activitatea cărturărească, s-a păstrat o corespondenţă purtată de Cuviosul Nicodim cu Eftimie, Patriarhul de Târnovo – pe care îl cunoscuse la Mănăstirea Hilandar – pe tema existenţei îngerilor şi a curăţiei morale a celui ce doreşte hirotonia.

La Tismana, el a întemeiat vestita şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, prima de acest fel la noi, în diferite limbi. La Mănăstirea Prislop, Cuviosul Nicodim a caligrafiat pe pergament, în anul 6913/1405, un Tetraevangheliar, în limba slavonă, aflat astăzi în expoziţia permanentă a Muzeului Naţional de Artă al României, fiind considerat cel mai vechi manuscris datat care a fost scris pe teritoriul ţării noastre, având totodată şi cea mai veche ferecătură. Realizarea artistică este una de excepţie, cu multe frontispicii, iniţiale şi titluri scrise cu litere aurite. Ferecătura în argint prezintă scenele Răstignirii şi Învierii Domnului.

Pentru viaţa sa sfântă, cultul său a fost generalizat în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 februarie 1950, în timpul păstoriri Patriarhului Iustinian Marina, care avea mare evlavie la Cuviosul Nicodim, pe care l-a invocat în momentele grele prin care a trecut Biserica noastră la cumpăna dintre deceniile cinci-şase ale secolului trecut.