† Iubiți cititori și cititoare,

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut la 26 octombrie 1624. Din botez se numea Dimitrie. Tatăl său se numea Leontie Barilă (Barilovici), iar mama sa se numea Maria Misira. Erau originari din Suceava.

A studiat la Şcoala Vasiliană de la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, la Academia duhovnicească din Kiev, înfiinţată de Petru Movilă, şi la Şcoala Bratskaia a Frăţiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Lemberg (Liov).

Cunoştea greaca, latina, ebraica, polona, slavona şi rusa. Avea şi cunoştinţe temeinice de gramatică, retorică şi poezie. Totodată, era şi un bun teolog.

Nu se ştie când şi unde a fost tuns în monahism. În anul 1649, Dimitrie Barilovici semna, pe verso-ul unui document al Mănăstirii Probota, „Dosoftei ieromonahul”.

În 1658, în timpul domnitorului Gheorghe Ghica (1658-1659), pe când avea 34 de ani, a fost ales episcop de Huşi. Doi ani mai târziu, în 1660, a fost ales Episcop de Roman, iar în 1671, rămânând vacant scaunul de mitropolit al Moldovei, a fost ales întâistătător al Bisericii din Moldova.

Datorită poziţiei sale filo-polone, în 1673 a fost nevoit să se refugieze pentru câteva luni în Polonia, împreună cu fostul domn Ştefan Petriceicu (1672-1674). Noul domn, Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675), l-a numit în scaunul de mitropolit pe episcopul de Roman, Teodosie. Exilul său a fost însă de scurtă durată, întrucât a revenit în ţară, fixându-i-se ca loc de detenţie Mănăstirea „Sfântul Sava” din Iaşi, cel mai probabil, ori Mănăstirea Cetăţuia, ctitorită în 1672 de domnul Gheorghe Ştefan.

În 1675, acelaşi domn care îl demisese, Dumitraşcu Cantacuzino, l-a readus în scaunul de mitropolit, trimiţându-l pe Teodosie, numit în locul său, la mănăstirea sa de metanie, Bogdana, din judeţul Bacău.

În anul 1677, domnul Antonie Russet (1675-1678) a stabilit printr-un hrisov mutarea definitivă a reşedinţei mitropolitane la Iaşi, lângă Biserica „Sfântul Nicolae” – Domnesc.

În cei 27 de ani de păstorie la Huşi, Roman şi Iaşi, mitropolitul Dosoftei a întreprins o bogată activitate cărturărească, alcătuind sau traducând în limba română cărţi de teologie, de slujbă, de istorie şi literatură.

Începuturile activităţii sale literare înaintează până în jurul anului 1645, când se crede că a tradus o broşură de 54 de pagini, ce cuprindea Paraclisul Precistei şi două povestiri cu subiect vetero-testamentar, povestiri precedate de un comentariu în 48 de versuri. Sunt probabil primele sale încercări poetice în limba română.

În perioada episcopatului său la Huşi şi Roman, a tradus, sau poate doar a revizuit traducerea lui Nicolae Milescu Spătarul, Cronograful lui Matei Kigalas, cu diverse adnotări făcute după Cronograful lui Dorotei al Monemvasiei. Şi această traducere este însoţită de 61 de versuri; unele traduse, altele originale. Tot la Huşi a revizuit traducerea Istoriilor lui Herodot, precum şi pe cea a Vechiului Testament, – traducere care, revăzută şi de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, a fost inclusă în Biblia de la Bucureşti din 1688 –, ambele făcute de cărturarul Nicolae Milescu Spătarul. A mai tradus un Pateric grecesc, Mântuirea păcătoşilor a lui Agapie Landos, şi fragmente din Viaţa şi minunile Sfântului Vasile cel Nou. Apoi a început să traducă Viaţa şi petrecerea sfinţilor, cum reiese din a doua prefaţă a cărţii.

Prima sa mare operă este Psaltirea în versuri, tipărită în 1673 la Uniev, în Polonia, deoarece tipografia de la Iaşi nu mai funcţiona. Traducerea Psaltirii s-a făcut între 1665-1670. Fiind pe limba neamului său, Psaltirea a cunoscut o largă răspândire în }ările Româneşti.

Psaltirea în versuri este cea care îl consacră drept cel dintâi poet român, mitropolitul Dosoftei reuşind să mlădieze limba română şi să creeze versuri de o frumuseţe şi sensibilitate remarcabile. Prin ea s-au pus bazele poeziei româneşti culte, îmbogăţind limba literară prin folosirea lexicului popular. Tot la Uniev a tipărit şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, tradus din limba slavonă, ce cuprindea şi Canonul Învierii şi alte rugăciuni către Mântuitorul Hristos.

Reuşind să repare tipografia de la Iaşi – înfiinţată de mitropolitul Varlaam – şi procurând unele piese noi, mitropolitul Dosoftei s-a dedicat unei intense activităţi tipografice, tipărind primele cărţi de slujbă în limba română din Moldova. Acest lucru era deosebit de necesar în acea perioadă, când slavona şi greaca îşi disputau întâietatea ca limbă de cult.

Prin traducerea şi tipărirea Dumnezeieştii Liturghii (1679), prima ediţie integrală a Liturghierului, mitropolitul Dosoftei a deschis realmente drumul utilizării limbii române în cultul Bisericii. Dacă până atunci ea era permisă doar până în tinda Bisericii, prin traducerea textului Sfintei Liturghii, limbii române îi sunt deschise uşile împărăteşti ale altarului străbun. La sfârşitul Liturghierului, mitropolitul Dosoftei a adăugat numeroase rugăciuni speciale, cuprinse sub titlul Molitvelnicul mic.

Cu sprijinul patriarhului Ioachim al Moscovei, mitropolitul Dosoftei reînnoieşte tipografia mitropolitană, tipărind în 1680 Psaltirea de-nţăles în proză, cu text paralel slavo-român, pentru a fi folosită de preoţi în cadrul slujbelor. În anul următor a apărut Molitvelnicul de-nţăles, la începutul căruia a inserat un Poem cronologic despre domnii Moldovei (136 de versuri); aceasta este prima scriere istorică românească tipărită. Astfel, Molitvelnicul avea un dublu rol, de întărire a conştiinţei naţionale româneşti şi de promovare a rânduielilor ortodoxe în limba maternă. În 1683 a reeditat Liturghierul, completat cu mai multe rugăciuni, şi a tipărit Octoihul şi Paremiile de peste an.

O altă operă de mare importanţă a mitropolitului Dosoftei, la care a lucrat peste 25 de ani, o constituie Viaţa şi petrecerea sfinţilor, tipărită în anii 1682-1686, în patru volume. În alcătuirea acesteia a folosit mai multe izvoare greceşti şi sârbeşti. Limba frumoasă pe care a folosit-o a făcut din această operă o lectură plăcută, ce a contribuit la întărirea sentimentelor religios-morale ale românilor.

Prin această lucrare aghiografică, mitropolitul Dosoftei a contribuit decisiv la îmbogăţirea vocabularului limbii române literare, împrumutând numeroşi termeni din limbile greacă şi latină. Deosebit de important este şi faptul că între paginile cărţii a introdus şi vieţile unor sfinţi români şi ale unor nevoitori de prin mănăstirile Moldovei, pe care i-a cunoscut personal sau cărora – după cum mărturiseşte – le-a sărutat sfintele moaşte: Daniil de la Voroneţ, Rafail de la Agapia, Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Epifanie de la Voroneţ, Partenie de la Agapia, Ioan de la Râşca, Inochentie de la Probota ş.a.

În 1686, activitatea cărturărească a mitropolitului Dosoftei a fost întreruptă de evenimentele istorice. În urma eşecului campaniei antiotomane, ce viza atragerea de partea Poloniei a domnului Constantin Cantemir (1685-1693), regele Jan Sobiesky – pentru a-şi asigura retragerea – a luat o bogată pradă de război, constând în diverse bunuri, odoare şi acte ale Mitropoliei Moldovei, precum şi pe mitropolitul Dosoftei, după cum mărturisesc Dimitrie Cantemir, în Viaţa domnului Constantin Cantemir, şi Ion Neculce, în Letopiseţul său.

Temându-se ca moaştele Sfântului Ioan cel Nou să nu fie profanate de otomani, mitropolitul Dosoftei a luat cu sine şi moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Regele le-a asigurat drept reşedinţă castelul regal de la Stryi, însă libertatea de mişcare a mitropolitului era diminuată. Cu toate somaţiile, insistenţele şi asigurările domnului Constantin Cantemir, mitropolitul Dosoftei nu s-a putut întoarce în ţară, întrucât, pe de o parte, era considerat de regele polon prizonier de război şi, pe de altă parte, chiar şi în eventualitatea eliberării sale personale, nu i s-ar fi permis să se întoarcă în patria sa cu bunurile şi actele confiscate; ele vor fi împărţite la doar două luni după moartea mitropolitului. Preţioasele relicve ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava vor fi readuse la Suceava abia în 1783, la stăruinţele mitropolitului Dosoftei Herescu.

În exil, mitropolitul Dosoftei s-a îngrijit de păzirea moaştelor Sfântului Ioan şi de călăuzirea duhovnicească a micii comunităţi de români stabiliţi în Polonia. Încă de timpuriu a început să resimtă lipsa mijloacelor de trai, fiind nevoit să ceară ajutor de la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru cel Mare, şi de la patriarhul Ioachim al Moscovei.

Amărăciunea cea mai mare a constituit-o hotărârea arbitrară a patriarhului Calinic al Constantinopolului de a-l depune din treaptă şi a-l excomunica, hotărâre luată în cadrul Sinodului de la Iaşi, în anul 1688. Împotriva acestei hotărâri nedrepte i-a scris prietenului său vechi, patriarhul Dositei al Ierusalimului, cerându-i binecuvântarea şi dezlegarea anatemei aruncate prea uşor şi în necunoştinţă de cauză.

Măcinat de dorul de ţară, şi-a găsit refugiu în activitatea cărturărească, continuând şirul traducerilor în limba română: drama Erofili, prima traducere în română din dramaturgia universală; Povestea lui Afrodiţian Persul, Cronograful lui Matei Kigalas, prima parte din Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin; a realizat o nouă versiune, actualizată, a Poemului despre domnii Moldovei şi, la rugămintea mitropolitului Varlaam Iasinski din Kiev, a tradus din greacă în rusă Sfânta Liturghie tâlcuită a patriarhului Gherman al Constantinopolului, Împotriva ereziilor a Sfântului Simeon al Tesalonicului, Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, Despre prefacerea Sfintelor Daruri, precum şi o culegere alcătuită de el însuşi din texte patristice şi liturgice, ce îl vădeşte drept bun cunoscător al literaturii patristice şi post-patristice.

De asemenea, a mai tradus Constituţiile Sfinţilor Apostoli şi Mărgăritare, o colecţie de cuvântări ale unor Sfinţi Părinţi: Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul ş.a. Prin aceste traduceri în limba rusă, mitropolitul Dosoftei a avut un rol important în aplanarea unor conflicte apărute în Biserica Rusiei între reprezentanţii Ortodoxiei de la Moscova şi adepţii curentului pro-catolic de la Kiev, accentuate mai ales şi datorită reformei Patriarhului Nicon.

Mitropolitul Dosoftei a locuit până la moartea sa în castelul de la Stryi, iar când venea în Zolkiew (astăzi Nesterov, Ucraina), era găzduit în Mănăstirea „Sfântul Vasile”, de unde şi concluziile eronate că spre sfârşitul vieţii a acceptat Uniaţia. În acea mănăstire a trecut la cele veşnice, în ziua de 13 decembrie 1693, fiind înmormântat într-o criptă a mănăstirii, sub pridvorul bisericii. Din păcate, mormântul său este astăzi necunoscut, întrucât biserica a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului (în special în 1781), pe de o parte, şi, pe de altă parte, conform unor mărturii, în cripta sa au fost adunate, cu prilejul refacerii bisericii, toate osemintele descoperite.

Canonizarea Sfântului Ierarh Dosoftei a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţele din 5-6 iulie 2005; proclamarea oficială a avut loc la Iaşi, în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite în ziua hramului Sfintei Cuvioase Parascheva (14 octombrie 2005).

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte!

Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro