Evanghelia după Matei, în debutul ei, consemnează un aspect interesant, în cel de-al treilea capitol. Popularitatea de care se bucura Ioan Botezătorul, atrage persoane din toate categoriile: de la simpli păstori, oameni de rând, în mare parte analfabeți, la liderii fariseilor și ai saducheilor. Însă, din punct de vedere redacțional nu asta ne reține atenția, ci un aspect, sesizat de majoritatea exegeților, potrivit cărora îndemnul Botezătorului „faceți/produceți roade vrednice de pocăință” (Matei 3, 8) este punctul central al discursului penitențial de pe malurile Iordanului. De ce?

Textul grecesc al Evangheliei după Matei conține un verb la aorist poiésate, „produceți”; „faceți” [roade vrednice de pocăință]. În epocă, îndemnul era clar: aoristul intenționat folosit aici de Sfântul Matei vrea „să vorbească despre o viață de rodire ca un întreg; pocăința în sine având conotația unei vieți schimbate”[1].

Din acest motiv, îndemnul profetului Ioan, pe malurile Iordanului, arată și efectele unei vieți ancorate în credința pe care a manifestat-o patriarhul Avraam. 

Întregul pasaj este creionat în cuvinte de textul mateian, folosindu-se o introducere din literatura profetică veterotestamentară. Astfel, Sfântul Matei preferă utilizarea textelor profetice, cu precădere a celor din profeția lui Isaia în primele capitole ale Evangheliei omonime. Cu alte cuvinte, îndemnul evanghelistului e limpede pentru oricine e familiarizat cu textul biblic: orice persoană are datoria morală de a se încrede exclusiv în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu!

Survolând pasajul profetic veterotestamentar la care facem aluzie (Isaia 40, 1-11) se desprind mai multe idei de o forță excepțională.

În primul rând, capitolul isaianic debutează cu informații privitoare la construcția de drumuri în Orientul Antic Apropiat, ceea ce, dincolo de elementele practice, avea și un profund impact simbolic: deși „nepavate, cele destinate transportului pe roți (numite drumuri pentru care, în textele de la Nuzi) trebuiau supravegheate, nivelate, întreținute regulat”[2].

Analog, în privința comportamentului uman, itinerariul (pentru a fi de un real succes) trebuie supravegheat în permanență, iar această supraveghere să fie revendicată de persoane cu care și pentru care Dumnezeu vorbise ca să transmită mesajul poporului. Până astăzi, lecția devine o chestiune la care se poate medita îndelung: șansa unei vieți „câștigate”, dar și „eșecul” din spatele abaterilor grave de tot felul, neîndreptate, ține în exclusivitate de modul în care reușim sau eșuăm în a asculta mesajul lui Dumnezeu, cu mintea disponibilă și inima deschisă.

Mesajul profetic nu este un caz solitar, izolat, în peisajul Vechiului Testament! Dimpotrivă, în alte texte, de pildă în unii Psalmi, care au fost numiți generic „penitențiali” se vorbește despre tema alianței, centrală pentru psalmist acolo unde e utilizată, datorită faptului că mila lui Dumnezeu este echivalentă disponibilității umane de a respecta da capo al fine Legământul.

Așa se face că, de pildă, în Psalmul 25, 11 implorarea iertării, iartă-mi păcatul meu, pentru că este mare, trimite la o altă expunere: imaginea pactului dintre doi „contractanți” care efectiv „taie” o alianță (karat berit), „adică stipulează un acord împărțind în două părți un animal: cei doi trec prin mijlocul trupului angajându-se reciproc să respecte ceea ce a fost stabilit, urându-și ca aceeași soartă a animalului să cadă asupra celui care nu respectă pactul”[3].

Ce legătură poate fi, însă, între informațiile de mai sus, cu un pronunțat caracter logistic (dacă ne referim la textul profetului Isaia) și ritualic (dacă ne referim la atitudinea evreilor și la practicile din jurul Legământului), cu informațiile despre smerenia Sfântului Ioan Botezătorul?

Se poate sesiza un așa-numit „fir roșu” în momentul în care ne îndreptăm mai întâi atenția spre un text din Pentateuh, adică spre Facerea 15.

Textul debutează cu inițiativa pe care o are Dumnezeu, atunci când i se adresează patriarhului Avraam: văzut ca un veritabil prooroc, acestuia Domnul îi vorbește, iar aghiograful consemnează: „A fost cuvântul Domnului către Avram” (Facere 15, 1), după care, imediat, urmează un imperativ: „nu te teme” care, la origine, desemnează atât un sentiment de pace, de liniște, de încredere, pe care numai Dumnezeu îl poate oferi, dar mai sugerează, atunci când e utilizat în Biblie și o formă introductivă pentru comunicarea unei descoperiri divine, a unui oracol[4].

Avraam, părintele respectat al iudeilor, a cărui autoritate o revendicau grupările fariseilor și saducheilor, făcuse însă, spre deosebire de aceste două facțiuni iudaice, ceea ce Dumnezeu ceruse. Fariseii și saducheii, la fel ca acei conducători fără teamă de Domnul din timpul lui Ioan Botezătorul, își revendicau abuziv dreptul de a fi numiți „fiii lui Avraam” (Matei 3, 9), deoarece, cu câteva versete înainte, aflăm că, de fapt, atât unii, cât și ceilalți se asemănau „puilor de vipere” (Matei 3, 7); la fel, ca și în alte situații, și aici este o aluzie la un text din Isaia: „nu vă veseliți, voi toți Străinii, că s-a sfărâmat jugul celui care vă lovea; din sămânța șerpilor vor ieși pui de vipere” (Isaia 14, 29, cf. LXX). Deși greu de datat, profeția lui Isaia e clară: atunci când filistenii se credeau la adăpost, au fost nimiciți. Atunci când oamenii, deci, în general tind spre o stare pe care o îmbrățișează și o asimilează, a unei „plictiseli” în cele ale efortului respectării poruncilor divine, se poate întâmpla ca Dumnezeu, pentru că are acest drept, să intervină și să lucreze împotriva a tot ceea ce ține de domeniul nefirescului. 

De aceea, „roadele” pocăinței se arată doar în cazurile în care omul recunoaște în fața lui Dumnezeu că e neputincios, cerând ajutor și organizându-și viața în așa fel încât „rodirea” să fie semn al unei perpetuări în bine; semn al continuității în progresul în săvârșirea binelui.

De aceea, în fața unor lideri corupți, mesajul Sfântului Ioan e limpede: el, Botezătorul de pe malurile Iordanului, îndemână ascultătorii să privească „dincolo” de actele sale. Niciodată în textele neotestamentare „a veni după mine” (Matei 3, 11) nu are sens temporal. Mai degrabă este o descriere a ucenicului care trebuie să rămână fidel maestrului său pe durata întregii sale vieți.

Dacă, așa cum spunea un comentator într-o exegeză contemporană a pasajului, „era de așteptat ca ucenicul unui rabin să acționeze efectiv ca sclavul stăpânului său, însă a-i duce încălțămintea  era o sarcină prea umilitoare chiar și pentru un ucenic”[5], atunci înțelegem sensul dorit aici: revelarea „cu putere” a Împărăției, prin „revărsarea purificatoare a Sfântului Duh”. 

Altfel spus, Sfântul Ioan Botezătorul trimite ascultătorii către mesajul lui Mesia Hristos și spre „purificarea justițiară” pe care El, Domnul, o va realiza, aluzie la alte două texte profetice (Isaia 4, 4) și (Isaia 30, 27-28)[6].

De la aceste imagini, la cele din capitolul 14, v. 11, unde fiica Irodiadei „a dus pe o tipsie” capul tăiat în temniță al Botezătorului se pot identifica elemente ale orgoliilor. În primul sens, demnitatea Sfântului Ioan îl oprea să se umilească în așa măsură, încât „să poarte încălțămintea Stăpânului Hristos”; în cea de-a doua situație, atunci când itinerariul nu este „netezit” prin „exersarea necontenită a Legământului” se ajunge la o situație similară imoralității de la curtea imperială, descrisă de Sfântul Matei în cap. 14. Așa stând lucrurile, la fel cu Robert T. France, putem concluziona că „executarea lui Ioan a fost o acțiune în totală contradicție cu Legea lui Moise, pe de o parte pentru că nu s-a judecat niciun proces, pe de alta, pentru că execuția a avut loc prin decapitare”[7].

A revendica credința lui Avraam și mesajul profeților veterotestamentari, a actualiza mereu poruncile lui Dumnezeu, denotă starea de normalitate pe care, de-a lungul timpului au exersat-o cu folos sfinții.

A abuza și a ignora prescripțiile Legământului și a îndemna la ucidere reprezintă, azi, ca întotdeauna cel mai cumplit mod de manifestare al condiției dezumanizate.

Între aceste două atitudini, însă, după cum ne încredințează până astăzi mesajul luminos al profetului și Botezătorului Ioan, sfințenia ca dar transformării atotcuprinzătoare a umanității noastre este, în definitiv, ceea ce rămâne ancorat în veșnicie. Altfel spus, „a fi mântuit înseamnă să te împărtășești cu toată firea omenească de puterea, bucuria și slava lui Dumnezeu. Înseamnă să declari, cu un realism desăvârșit, lipsit de compromisuri «Viața Lui e a mea»”[8]